Fără să ințeleg de ce, țin să urc scările și ajung sus. E o singură cameră aici, exceptând toaleta. Bat la ușă respirând greu de la alergat și de la scările urcate repede, pe tocuri.
- Brooklyn, sunt eu.
- I-ai adus pe ceilalți, nu? îl aud trăgând aer pe nas, din spatele ușii.
Am senzația că stă cu spatele sprijinit de ușă.
- Nu, de ce aș aduce aici niște oameni pe care tu nu-i vrei aici? întreb din spatele ușii. Brooklyn, ieși de acolo.
Liniște.
Ușa se deschide și îl văd pe Brooklyn, cu obrajii îmbujorați din vina plânsului și cu ochii încă în lacrimi.
- Ai auzit? Nici măcar nu i-a spus soție, i-a spus mama lor, ca și cum s-ar fi pricopsit cu noi și cu ea fără să știe.
- Haide.
Se încruntă, dar coborâm amândoi scările, ieșind din casă. Fără să anunțăm pe nimeni, o pornim spre lac, spre câmpii și lanuri, spre dealurile line ale lui Charleston.
Mi-a povestit despre cum el a fost o greșeală, cum după nașterea Oliviei, tatăl lui era foarte violent cu toată familia, cum tatăl lui era alcoolic și folosea toți banii pe băutură, cum mama lui a fost nevoită să plece de frică, cum au fost părăsiți, cum a trebuit să facă tot ce trebuie pentru a supraviețui, cum a pierdut pe toată lumea din vina poveștii familiei sale...
Mi-a spus despre fricile lui. Despre cum îi e frică de cuvinte, de oameni, de alcool, cum îi e frică să fugă, cum îi e frică de zilele ce urmează.
Îi priveam ochii albaștri, privind cerul, punându-și întrebări, țipând, visând la anumite dorințe, plângând, râzând, înjurându-și steaua sub care s-a născut și privindu-mă.
Da, mă privea mult mai poetic decât până acum, deși nu credeam că se poate.
- Spuneai că scrii. îl întrerup din discursul despre destine.
Mă privește puțin, dar apoi răspunde.
- Da, mai schițez niște sentimente aiurea, când am timp. mă mai privește câteva minute, fără să spună niciunul nimic. Dar să știi, Jane Roy, de când ai apărut, îți înșir trăsăturile și faptele pe orice foaie găsesc, și, oh, Doamne, ele nu se mai termină.
- Oh, e normal să scrii despre oamenii pe care îi întâlnești. spun rece, pe lângă declarația fierbinte pe care a scos-o pe gură.
Așezați în fața lacului, decid să mă ridic, așteptând ca și el să facă asta. Se ridică și aștept să decidă să plecăm. Însă el doar clatină din cap într-un gest negativ.
- Iartă-mă, Jane Roy. Ai un destin, probabil ai zeci de pretendenți, ai o avere, ai mândrie, ești... Ești o lady, oricât ai încerca să nu fi una...
Privesc într-o parte, expirând pe nas.
Observ cum soarele alunecă încet, dar sigur, formând o sferă de lumină roșiatică în jurul codrului verde. Razele soarelui și ochii lui Brooklyn formează cel mai frumos contrast pe care l-am văzut vreodată.
- Brooklyn, nu mai vorbi prosti! aleg să țip.
- Jane, eu sunt doar un fermier, de care n-ar trebui să-ți pese! Știu, greșesc dându-ți târcoale și revenind în fiecare seară să te privesc fumând, scriind despre toate lucrurile pe care le insipiri! Greșesc venind și revenind de atâtea ori, învârtindu-ți sentimentele și..., dar îl întrerup râzând ironic.
- Tu crezi că îmi inspiri vreun sentiment? ridic ronul într-o pufnitură.
Mă privește, cu lacrimi în ochi.
Deabea atunci realizez cât de prost mi-am ales cuvintele în fața unui alt copil rănit în fața unei lumi întregi. Și nu știu de ce îmi pasă, să pleci și să nu simți iubire, sau orice altceva, e perfect normal în lumea noastră. Nu?
- Brooklyn, eu..., însă e rândul lui să mă întreruptă .
- Am înțeles tot ce-ai avut de spus, Jane Roy. îmi spune.
Însă el o face calm, privindu-mă exact ca un animal rănit într-o vânătoare din London. Exact la fel de luat prin surprindere, însă realizând c-ar fi trebuit să se aștepte la asta. Deschid gura să spun ceva, însă el pornește înaintea mea.
- Las-o baltă, Jane, cu tot ce vrei să spui. Nici măcar nu știu de ce mai stai aici, când ai putea să faci toate lucrurile pe care le faceți voi, încrezuții bogătani, care cred că știu tot ce trebuie să știe, însă ei sunt niște oameni de nimic, fără niciun pic de coloană vertebrală! țipă la mine, printre lacrimi.
- Mă crezi încrezută, nu? Măcar am o clasă socială nobilă și am cu ce trăi, nu trăiesc în același loc cu caii! i-o tai, țipând și eu.
- Și ce dracu' mai cauți aici? De ce mai pierzi timpul rănind un țăran, când poți răni un prinț? Sau nu ești destul de bună pentru a impresiona unul? țipă și el.
Fără să-mi dau seama palma mea face contact cu obrazul lui. Încerc să par stăpână pe mine, ca și cum asta ar trebui să știe că se va întâmpla dacă șterge pe jos cu o Lady.
- Știi ce, Jane? Despre tine nu-i nimic de scris, defapt. mi-o trântește.
Însă nu țipă, o șoptește, atât de rănit, încât deabea scoțând cuvintele pe gură, dar în același timp scuipându-le.
Pleacă și vreau să-l strig. Să-i sar în brațe. Să-i spun să mă învețe el ce e viața.
Însă sfaturile mamei, ale mătușii și ale tatălui meu se contopesc și formează un viscol în capul meu. Toate vorbele lor mi se învârt în tot capul, într-o furtună de sentimente, așa că lacrimile nu se opresc din a-mi curge pe obrajii înfierbântați.
O parte de-a mea strigă după Brooklyn. Îi cade în genunchi, ca și cum doar el ar fi viața.
Cealaltă parte strigă să rămân acolo, să nu mă înjosesc, să nu cumva să alerg după un fermier american.
Întunericul domină, însă el nu vine cu liniștea. Aduce mult mai multe gânduri, dacă asta e posibil. Mii de replici, și, pentru prima dată, sentimente.
Cad în genunchi, în același loc de un m-am ridicat. Plâng, îmi așez mâinile în jurul capului, așteptând ca el să explodeze.
Vreau o ploaie, Doamne, chiar o ninsoare. O furtună. Să spele tot ce-am simțit, să spele toate greșelile, să spele tot ce a fost. Să fiu o persoană nouă.
Nu vreau să fiu eu.
