Fără să mai spun ceva ieșim în curte.
Îmi place să simt asfaltul cald când fac fiecare pas.
- Îmi place că nu ești la fel ca Sarah? îmi zâmbește el.
- Adică?
- Adică, îmi pari altcumva. Fără să fi vulgară sau excentrică, la fel cum verișoara ta vrea să pară. Se crede o actriță de Hollywood. râde el.
- Înțeleg, și mie mi se pare că se dă drept una. râd și eu.
- Madeline spunea că ești destul de rece cu oamenii. îmi spune, cât timp ne plimbăm prin curtea uriașă.
- Tu ce crezi? îl întreb, curioasă.
- Cred că oamenii te forțează să fi rece cu ei. Jane, ești o persoană grozavă, dar toată lumea te încorsetează și nu cred că e drept să ți se impună ceea ce trebuie să crezi. Mai ales că e greșit. îmi spune el.
Da, dar asta o spune cineva care m-a cerut în căsătorie la optsprezece ani...
- Jane, nu ai iubit niciodată? îmi spune, fără să înțeleg rostul întrebării lui.
Mă uit la cer și apoi la George McClere, care mă privește curios.
- Nu știu. Poate am iubit vreodată pe cineva... Însă, oricine ar fi, e prea târziu. spun și privesc iarba pe care călcăm acum.
Mă privește. Îl privesc și eu, în ochii săi cenușii care nu păreau a transmite așa multă iubire în seara precedentă.
Privesc cerul albastru. Nu are niciun nor. E doar gol, însă țin să cred că e o zi destul de bună, în comparație cu zilele ori prea călduroase, ori prea întunecate de până acum.
- Jane, nu vreau să te oblig să te căsătorești.
Sunt uimită. Tocmai realizez ce persoană grozavă e George. Mă gândesc la cum am plecat de lângă Brooklyn odată pentru totdeauna și la viitorul meu.
- Oh, Doamne! Eu vreau să mă căsătoresc cu tine. Poate că tu nu vrei asta. ne oprim în mijlocul curții.
- Jane, ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de șaisprezece ani încoace. zâmbește el.
Realizez că e prima persoană care mi-a spus că sunt un lucru bun.
Îi zâmbesc și o zăresc pe March venind spre noi.
- Tată, nu putem pleca? întreabă plictisită.
Mă privește urât. Mi se pare normal să o facă. Tocmai se pregătește ca mama ei să fie înlocuită de mine, o fată cu doi ani mai mare decât ea.
George mă privește. Mă simt ca într-un film ciudat și romantic, iar eu sunt personajul negativ, care strică totul și părăsește pe toată lumea.
Îmi amintesc de scrisoarea de la Brooklyn, iar fiecare secundă mă face să-mi doresc să o citesc. Poate mi-a scris doar faptul că sunt cea mai rea persoană pe care a întâlnit-o, că i-am frânt inima după ce m-am jucat vreo trei săptămâni cu sentimentele lui. Oh, Doamne, trei săptămâni... E sfârșitul lui iunie...
- March, n-ai putea să ai încă puțină răbdare? spune George, vrând să petreacă mai mult timp cu mine.
- Răbdare, răbdare, răbdare. gesticulează ea. E tot ce-mi ceri, fără să mă lași să am vreo părere despre asta, sau despre orice altceva.
Deși pare a fi un lucru rău, March nu îl spune cu nervozitate sau tristețe. Am observat că nu e foarte imotivă. Nici măcar nu mi-o pot imagina plângând, deși nu o cunosc. Însă, dacă eu am plâns, înseamnă că toți din lumea asta putem plânge.
