Totul era amuzant chiar, cu glumele cam perverse ale familiei mele, cu care nu semăn deloc, am observat momentan. Observ că nici eu, nici Katerina Borgias, mătușa mea despre care tata nu vorbește aproape deloc, nu râdem, ci doar schițăm zâmbete amuzante cât ne sobim vinul roșu, alegerea pe care doar noi două am făcut-o, iar ceilalți sau orientat spre vin alb sau whisky, chiar coniac și votcă, mai spre seară.
- Jane, mama ta te caută la telefon. mă anunță Madeline, puțin neliniștită.
Mă scuz cu o clătinare de cap și mă ridic, cât timp ceilalți vorbesc și râd, sau sunt pe punctul de a se îmbăta. Ce mai vrea mama? E vara mea. Îmi spune mereu că verile sunt ale mele, dar că restul e dedicat educației și punct.
- Da, mamă? încerc să încep ca și cum aș vrea să sfârșesc conversația mai repede.
- Jane, am mare nevoie de tine aici! îmi spune printre suspine.
Mă încrunt. Mama nu plânge, asta fiindcă nu are de ce. Nu are sentimente sau trăiri puternice, pentru nimeni.
- Ce s-a întâmplat? întreb, puțin nesigură din vina comportamentului mamei.
- Iartă-mă, Jane, nu te speria, am formulat pripit. se corectează mama. Nu vreau să pleci de la Madeline. Vreau doar să primești musafira care va veni și să te comporți cât mai frumos cu ea. îmi spune serioasă, la fel ca atunci când mă gândesc la orice altceva înafara lecțiilor.
- De ce? spun repede, speriată de apelul atât de grav al mamei, însă ea deja a încheiat apelul.
Pun telefonul în receptor și privesc cu sprâncenele arcuite, în gol, într-un punct fix, privind însă, de fapt, toată conversația rapidă și ciudată. Mă întorc spre Madeline, iar buzele mele se întredeschid atunci când văd expresia ei curioasă. Dacă mătușa Madeline nu știe, atunci nu poate fi decât un secret între mine și părinții mei. Iar asta e grav. Familia noastră nu are secrete, doar dacă sunt umilitoare și periculoase, iar dintre cele două, nimeni nu știe care e mai gravă.
Înghit în sec și intru înapoi în sufragerie, unde toți tac și mânâncă. Îmi dreg glasul, deja observând-o pe Katerina privindu-mă și studiindu-mă atent.
- O să vă rog să mă iertați. Mă voi retrage. le zâmbesc tuturor și clatin din cap. O seară bună.
Ies din încăpere, la fel de neliniștită și nesigură. Mă sprijin cu mâna de balustradă, simțindu-mă mai slăbită ca de obicei. Îmi duc mâna la piept și îmi simt inima, bătând puternic.
Cine e acest musafir? De ce vine aici? De ce mama era așa speriată și de ce trebuie să-mi precizeze ea să mă comport impecabil? Cine vine în Charleston în seara asta, sau în zorii zilei, sau în următoarea săptămână?
- Ești bine? mă sperie cumplit nu alta decât Katerina.
Deabea acum privesc ochii ei albaștri, exact ca ai mei, în care cei vreo patruzeci de ani s-au adunat pozitiv, luminându-i și încărcându-i spiritual. Mă privește suspicioasă, încercând să vadă dacă știm aceleași lucruri. Părul ei șaten deschis, lung, îi accentuează corpul slab și rochia de un roz-pal frumos, până deasupra gleznelor, dreaptă și largă.
- Da. Cred că da. îi răspund într-un final.
Mă analizează nesigură, cu sprânceana stângă arcuită sceptic. Deși cred că asta e forma sprâncenei sale, fiindcă abordează de multe ori privirea asta neînțelegătoare, dură și plină de secrete pe care nu le mai știe nimeni așa bine.
- Știm aceleași lucruri, Jane? mă întreabă, încrucișându-și brațele.
- Poftim? o întreb, fără să înțeleg ceea ce vrea să sugereze.
- Nu contează, Jane. Familia asta e plină de secrete, asta e tot ce trebuie să știi. Secrete importante. îmi spune, serioasă, însă nu cu seriozitatea mamei, ci cu o maturitate extrem de frumoasă, care îi accentuează trăsăturile reci și poziția arogantă, exact la fel ca a mea.
- De ce nimeni nu vorbește despre tine? o întreb, ca un gest involuntar.
- Pentru că nimeni nu mă cunoaște, Jane. face o scurtă pauză în care îmi analizează fața. Iar eu cunosc pe toată lumea, cu toate secretele lor. vrea să o pornească înapoi spre sufragerie, însă o opresc, strigându-i numele.
- Ce secrete? adaug, curioasă, vrând să aflu ceva despre musafirul ăla nenorocit pe care îl aștept cu inima bătându-mi prea repede din vina nesiguranței.
Katerina râde ironic, privind în jos și dând din cap negativ pentru câteva minute, apoi își întoarce ochii sticloși spre mine.
- N-ar mai fi secrete, Jane. Viața e pentru a știi secretele altora. Tu singură. face o pauză și privește ușa de la intrare, amuzată de situație, însă amuzată cu ironie, fără niciun sens.
Își îndreaptă din nou privirea spre mine, iar buzele ei formează un zâmbet strâns și șiret.
- Fie ca secretele pe care le afli despre alții să fie propriile tale secrete. o spune, ca pe un motto de la o emisiune televizată despre supraviețuire, ca un îndemn viclean, mai ales cu zâmbetul ei specific.
Pășește cu picioarele sale lungi și slabe, încălțate cu sandale cu tocuri și bretele, gri, cu un toc cui înalt, amețitor chiar.
Rămân privind-o prin ușile de sticlă ale sufrageriei din fața mea, câteva scurte și puține minute, iar ea servește un pahar nou de vin roșu de la intrare, ridicându-l și îndreptându-l spre mine, ca un toast, cu rânjetul ei ciudat.
Urc scările repede, aungând în camera mea și aprinzând lumina. Oftez și închid ușa, privind fereastra și luna plină, albă ca făina.
Scena de mai devreme îmi pare înfricoșătoare, cu zâmbetul atât de viclean al Katerinei, atât de mârșav. Încep să cred că oamenii nu o menționează sau o amintesc în discuții doar pentru mutra de viperă cu care ar putea speria și un diavol.
Privesc gardul ce înconjoară casa lungă și văd un fum de țigară și un cap blond. Singurul lucru la care mă pot gândi acum, cât cobor scările desculță, cu părul vâlvoi și fără bandana aurie, subțire, e faptul că, deși e greșit, situația asta mă sperie îndeajuns încât să am dreptul să-l sărut pe Brooklyn.
Ies pe porțile proptite și o iau pe cărarea asfaltată de lângă gardul casei, deși e subțire și îngustă. Brooklyn se oprește din scris cu un creion pe caietul mic și mă privește, uimit. Îi zâmbesc și mă așez lângă el, punând sticla de votcă între noi. E o votcă de calitate mediocră pe care am găsit-o prin pod, însă merge la lună plină, cu Brooklyn.
Îmi scot pachetul de Marlboro și scot o țigară, luând bricheta lui Brooklyn de lângă genunchii lui și aprinzând-o. Trag un fum și îl expir. Mă rezem cu spatele de gardul înalt, de sârmă și oftez, cu țigara în mână, privind stelele.
Mă întorc spre Brooklyn, care mă privește atât de frumos, iar eu nu am puterea să-i zâmbesc după ce l-am lăsat plângând. Mă privește câteva secunde și se încruntă puțin. Se întoarce brusc spre caietul său și se întoarce din nou spre mine după câteva momente.
- Nu te mișca. Doar... Privește-mă așa, Jane. îmi spune, tandru și inspirat.
Scrie, scrie grăbit și dezordonat. Își dă părul pe spate fiindcă amenință să îl încurce, apoi continuă să scrie.
