Toate mi se-ntâmplă numai mie!

Capitolul 12

- Stimată doamnă, vă cunosc de undeva, dar de unde? Întrebă Frank și o privi pătrunzător pe Maria Falk în lumina tremurătoare a lumânării. Chipul dumneavostră mi-e cunoscut și nu îmi dau seama de unde anume...

- Într-adevăr, ne cunoaștem, împărtăși Maria veselă.

Toți stăteau în imensa bibliotecă din Sf. Hubertus și discutau foarte distinși. Doar Irene lipsea, la fel și Kathrina, dar pe prezența ei nu se putea conta.

- Mai demult, mama mea a fost bucătăreasă la dumneavoastră, îl lămuri Magnus plictisit.

Frank se înecă cu whiskey-ul.

Roși și începu să tușească.

Magnus îl bătu prietenește pe spate.

- Ei, dar nu e nici chiar așa gravă situaţia. Pot să vă asigur că mama nu are de gând să se întoarcă la Sf. Hubertus ca să se răzbune. Am cumpărat Hasselburg-ul și așa suntem vecini.

- Dar... nici în vis nu mi-aș fi închipuit, se apără Frank. Sunt atât de surprins. Deci dumneavoastră ați fost.... bucătăreasă? De la început mi-ați părut cunoscută.

- Au trecut mulți ani de atunci, preciză Maria cerându-și parcă scuze. Băiatul nu avea decât 4 ani.

- Adevărat? Frank îl privi pe Magnus, parcă nu i-ar fi venit să creadă că tânărul a fost vreodată un copil nevinovat de 4 ani.

- Da. Apoi a moștenit pe neașteptate o mulțime de bani de la o mătușă îndepărtată și cum Hasselburg-ul era de vânzare, n-am ratat ocazia.

- Chiar așa? Frank își încreţi fruntea.

Maria își drese glasul.

- Domnule Einsenbach, vă înteleg că sunteți într-o situație neplăcută. Nu m-aş supăra deloc dacă acum ne-am goli paharele și ne-am lua rămas bun ca să se reinstaleze vechea ordine.

- Dar de ce toate astea, doamnă Falk? Frank era vizibil revoltat. Doar nu trăim în secolul trecut! Nu, dimpotrivă, ne mai permitem un whiskey și îmi veți povesti cum ați trăit. Ce ați făcut când ați plecat din Sf. Hubertus? Și de ce ați plecat, de fapt? Ah, iat-o pe soția mea. Se va bucura când va afla ce cunoştinţă veche ne sunteţi.

Ei, dacă pe Irene o bucura că poate să bea la miezul nopții cu fosta ei bucătăreasă, atunci avea un mod foarte deosebit de a-și exprima bucuria.

După ce Frank i-a explicat pe larg care e situația, chipul Irenei îngheță. O privi pe Maria ca pe un obiect nedemn de atenţia ei și îi spuse încet dar glacial:

- Sunteți bucătăreasă? Ce interesant. Si ați cumpărat Hasselburg-ul? Se pare că cerurile cu adevărat superioare se restrâng mereu. Azi toată lumea își poate permite orice. De exemplu, administratoarea noastră face călătorii regulat în Caraibe, în concedii, iar un alt angajat călătorește în Pekin. Peste tot ne întâlnim angajații. De ce nu ar fi fosta noastră bucătăreasă mare proprietară?

- Nu toată lumea prezintă atâta înțelegere, notă Magnus ironic.

Irene râse în silă.

- Ei, acum vă vom cunoaște o altă față, nu-i așa? Va fi foarte interesant.

- Doamne, nici noi nu suntem altceva decât niște cetățeni obișnuiți, murmură Frank nemulțumit.

- Normal. Noi suntem niște oameni foarte normali. Nu ne considerăm de exemplu câtuși de puțin deosebiți față de ceilalți. Frank, dragule, toarnă-mi niște vin... din cel franțuzesc, sau nu, din cel italian.

Magnus puse capăt situației.

- Ne scuzați, dar e foarte târziu. Își puse în grabă paharul pe masă. Mama nu e obișnuită. Vă mulțumim foarte mult pentru tot, și noapte bună.

Maria își luă rămas bun în grabă și plecă aproape în fugă de la Sf. Hubertus.

Irene își privi soțul clătinând din cap. Cuvintele ei mai ajunseră la urechile celor doi care tocmai ieșeau pe ușă.

- Cerule, Frank, bucătăreasa noastră! Chiar vrei să ți legătura cu ei? Ar trebui să terminăm acum pentru totdeauna.