Atracție fatală

Adio, Londra!

" It will rain- Bruno Mars" la media!

Se spune că de ce ți-e frică, de aia nu scapi! Vorba asta o simt pe pielea mea, în momentul acesta. Poți fugii oricând, dar totul se va întoarce în defavoarea ta precum un bumerang.

Nu poți ascunde ceva sau pe cineva la nesfârșit! Totul este menit să iasă la suprafață și deja cuvântul "secret" este doar un cuvânt banal între alte cuvinte.

Mi-am permis să analizez puțin ceea ce se petrece în fața mea, de parcă totul a fost pus pe pauză.

În fața mea stă omul de care m-am îndrăgostit fără doar și poate. Omul care m-a învățat cum este să iubești, dar de asemenea m-a învățat ce este durerea. Am în față un Davis sigur pe el, determinat pe ceea ce vrea să facă.

Alături de el stă omul care mi-a fost alături un an de zile. Bărbatul care și-a asumat o responsabilitate care nu îi aparținea. Un bărbat care ma iubește și un om cald.

Davis și Alfred sunt în antiteză.

Maya și Yan sunt martorii unei scene de tragedie, aș putea spune. Nu pot citii amalganul de sentimente de pe fața ei. Iar Yan... este doar Yan.

Eu stau în continuare, împietrită în fața celor doi, ignorând bătăile ușoare pe care le primesc de la Edward. El este singurul care habar nu are ce se petrece aici și asta mă bucură. Davis ne privește doar pe noi, de parcă în mintea lui se joacă o alta scenetă doar cu noi trei.

Cuvintele sunt undeva departe de mine. Nici măcar nu pot să privesc în zarea unde ele zboară. Sunt incapabilă să vorbesc, să gândesc, să mă mișc. Rânjetul lui Davis e tot ce văd ochii mei și pot doar să spun că e vremea să capitulez.

E clar ca bună-ziua că ultima lui afirmație a fost despre Edward. Sunt conștientă că persoana care i-a spus a fost mama lui Alfred, dar mă agățasem de o ultimă fărâmă de speranță că va renunța. Se pare că m-am înșelat.

— Eu...

A fost tot ce pot să scot pe gură. Davis își mută atenția strict pe mine și aștepta să continui ceea ce am de spus. Mai era ceva de spus?

— Da, Maddy, tu! Ai ceva să îmi spui? Ultima oară ai omis ceva!

Dar nu puteam sa articulez niciun cuvânt. Aveam tendința de a deschide gura și să spun ceva, dar nu ieșea nimic. Simțeam de parcă aș vrea să țip, să vorbesc, dar nu aveam glas.

Un sunet de dosar trântit pe masă mă făcu sa tresar. Dosarul era alb ca laptele și nu scria nimic pe coperta lui.

— Aici am dovada! Nu este nevoie sa mai spui nimic.

Am deschis cu mâinile mele stângace dosarul și mi-am plimbat ochii pe scrisul negru tipărit la imprimantă. Procentajul maxim îmi adusă lacrimi în ochi. 

Cum reușise să afle?

— Cum...?

— Contează? Sunt un om influent, Maddy, ai uitat? O să trec direct la subiect! Îmi vreau copilul!

Duritatea cu care îmi vorbea, mă apăsa pe suflet. M-am uitat în ochii lui speriată și el mă săgeta cu privirea de parcă ar fi vrut să mă taie în două. Ceea ce nu știa el, era că deja eu mă rupsesem la auzul ultimelor cuvinte.

— Nu face asta!

Vocea joasă și dezarmantă, a fost cea a lui Alfred. Printre lacrimi puteam vedea cum Alfred îl implora din priviri pe Davis. Vedeam vulnerabilitate. Dar Davis nu s-a lăsat înduplecat și a zâmbit.