E deja dimineață. Razele soarelui au pătruns în cameră, luminând chiar și cel mai întunecat colțișor. Îmi îndepărtez câteva fire rebele de pe față și vreau să mă ridic. Nu am nici o șansă, ceva stă pe abdomenul meu, nelăsându-mă să mă mișc. Îmi deschid ochii și sunt surprinsă de ce văd: capul lui Kai se odihnea liniștit pe abdomenul meu, iar mâinile lui erau în jurul taliei mele. Nu vreau să îl trezesc, așa că rămân în aceeași poziție. E atât de liniștit când doarme și e atât de frumos. Aseară, sau mai bine zis azi dimineață, i-am putut vedea o altă latură de-a sa, probabil adevărata latură. E un om bun, chiar e. Încep să mă joc în părul lui dezordonat. Deodată îmi amintesc că astăzi e petrecerea. Trebuie să merg, i-am promis lui Kim. Telefonul meu e pe noptieră și mă întind repede să îl iau: e ora 14. Oh Doamne. Cât am putut să dormim? Într-o oră Kim o să fie la mine să plecăm. Mă uit pe ecran și văd nenumărate apeluri de la Sehun, Kim și Baekhyun. Oare ce face Sehun? E bine. Sunt trezită din gânduri de vocea răgușită a lui Kai.
- Neața, Amy!
- Neața, Kai! Te-am trezit?
- Nu, stai liniștită. Tu de cât timp ești trează?
- Nu de mult. Apropo, azi e petrecerea și într-o oră vine Kim să mă ia, deci trebuie să mă gràbesc.
- Te duc eu.
- Deja m-ai dus aseară, o să pară ciudat. E ok, merg cu Kim. Ne vedem la petrecere.
Mă ridic și merg la baie. Mă spăl pe față și mă îmbrac în hainele mele de ieri. O să fac un duș acasă și o să fiu ca nouă. Cobor jos și aud vocea lui Kai în bucătărie, așa că merg acolo. Mă opresc la ușă. Kai poartă o conversație la telefon.
- Cum adică înainte de Crăciun? Am stabilit că vin la vară....știi ce? Las-o baltă. Închid.
Era nervos. Intru în bucătărie și mă așez pe un scaun. Mă vede și își schimbă dispoziția. Pot simți că acea conversație nu l-a încântat, dar decid să nu îl întreb nimic.
- Ce vrei să mănânci? întreabă Kai.
- Știi să gătești? îl întreb eu fascinată.
- E unul dintre miile de lucruri pe care știu să le fac.
- Atunci...vreau o omletă și o cafea, domnule bucătar.
Râdem amândoi. Sper să se grăbească altfel o să întârzii și Kim o să fie suspicioasă. Nu știu cum o să îi explic situația, m-a sunat de nenumărate ori. În puțin timp mâncarea e gata și gust din ea.
- Wow! Gătești mai bine ca mine!
Chiar e gustoasă. Nu credeam că e așa priceput. După ce termin tot din farfurie și îmi beau cafeaua îi spun că e timpul să plecăm.
- Pți să-mi aduci un hanorac din dressing? E lângă camera mea.
Mă conformez și urc scările. Deschid ușa și rămân uimită. Până și dressing-ul lui e uriaș! Într-o parte stau o mulțime de cămăși perfect călcate, iar în cealaltă tricouri și hanorace. Două stiluri diferite de îmbrăcăminte: îmi place. Mă grăbesc să iau un hanorac și mă duc jos, la Kai. Am ales un hanorac negru, simplu. Parcă știind ce aleg, el e îmbrăcat cu o pereche de blugi deschiși. Îl analizez din cap până în picioare și nu pot să nu vorbesc.
- Îți stă bine așa.
- Mie îmi stă bine oricum. râde el.
Defapt, așa e. Chiar îi stă bine cu orice. Ne urcăm în mașină și pornim. Mă uit la ecranul telefonului și văd că mă sună Kim. Se pare că am întârziat.
- Hei Kim. Mă aștepți de mult timp? Acum ajung. Trebuie doar să mă schimb și gata.
- Noi suntem în drum spre petrecere. A zis că te duce Kai. Nu ți-a spus.
Mă uit la Kai și pot să observ un zâmbet ștrengar în colțul gurii. Nu îmi vine să cred că a făcut asta. Cum o să îi explic lui Kim?
- Da...atunci merg cu el.
- Ești bine? Nu mi-ai răspuns la telefon.
- Eu sunt bine. O să-ți explic totul, promit. Tu ești bine? Sehun e bine?
- Da, suntem bine. Vorbim la petrecere.
- Ok. Pa.
Închid apelul și mă uit la Kai.
- De ce i-ai spus că mergem împreună? I-ai spus cumva că am dormit la tine?
- Calmează-te, Amy. I-sm spus doar că te duc eu pentru că ea se grăbea. Nu am pomenit nimic de dormit.
- Slavă cerului! Altfel ar fi trebuit să inventez ceva.
- De ce, Amy? Și dacă îi spuneam, ce?
- Păi ar fi fost ciudat. Adică noi nici nu ne cunoaștem de mult timp și suntem...prieteni.
- Prieteni, nu? Prieteni? Crezi că te-am salvat de atâtea ori pentru că suntem prieteni?
Țipă la mine. Dă cu pumnul în volan și pun pariu că dacă am fi într-un loc deschis ar distruge tot. Își iese din fire când se enervează. Nu vreau să fie acel Kai pe care l-am cunoscut prima dată. Nu mai spun nimic și doar aștept să ies din mașină. Aerul a devenit prea sufocant.
- De ce nu zici nimic? La naiba!
Ajungem în fața blocului și cobor rapid din mașină. Vreau doar să ajung în apartamentul meu. Îl aud cum vine după mine și îmi strigă numele, așa că măresc pasul. Ajung în apartament și închid repede ușa. Îl aud cum bate în ușă, dar nu spun nimic. Stau rezemată de ușă cu ochii în gol. Acum chiar că nu mai merg la petrecere. De ce am dormit la el? Cât de proastă pot fi. Telefonul îmi sună, dar nu îl bag în seamă. Mă pun în pat și adorm.
Din perspectiva lui Kai
Stau de 2 ore în fața ușii ei. O sun, dar nu îmi răspunde. Nu se aude nici un zgomot. Prieteni? Cum să vreau să fim prieteni? Am făcut atâtea pentru ea și tot nu e nimic. Probabil doarme, a avut o zi lungă. Își face prea multe griji. O interesează ce cred ceilalți și asta e greșit. Și ce dacă a dormit la mine? Poate să facă ce vrea cu viața ei. E deja târziu, așa că decid să plec. O sun pe Kim și îi spun că nu ajungem la petrecere, pentru că a intervenit ceva. Și chiar voiam să o duc la petrecerea aia! La naiba! Intru în mașină și accelerez la maxim.
Din perspectiva lui Amy
Îi văd mașina cum dispare rapid din vizorul meu. De ce se poartă atât de copilăresc? E deja seara și încă nu am anunțat-o pe Kim de schimbarea situație...nici nu o fac. Îmi sună telefonul din nou și văd ca e Chanyeol.
- Hei, Amy! Mai e valabilă oferta cu mersul împreună la mama mea?
Îi pot simții entuziasmul din voce. Nu aveam puterea necesară, dar nu pot să îl dezamăgesc.
- Vii să mă iei în jumătate de oră?
- Sigur.
Închid apelul și îmi fac un duș rapid. Îmi prind părul într-un coc dezordonat și mă îmbrac lejer. Sunt gata la timp și cobor jos. Intru în mașina lui Chanyeol și pornim spre spital. Nu îmi plac locurile astea, dar o fac de dragul lui Chanyeol. Îl urmez spre un salon și intrăm încet. Pe patul micuț de spital stă o femeie frumoasă, așa de frumoasă. Părul ei negru e răsfirat pe pernă, iar zâmbetul i se citește pe față. E conectată la niște aparate care o ajută să supraviețuiască. Acum realizez cât de importantă e viața unui om pentru ceilalți. Lumea e atât de nedreaptă. Și eu mă plângeam că nu am pe nimeni. Chanyeol e mereu vesel și amuzant, ascunde această durere inimaginabilă.
- Mamă, am venit. Ea e prietena mea, Amy. Ți-am mai zis despre ea, lucrăm la aceeași companie.
Văd mici lacrimi străbătându-i fața. Nici nu realizez că plâng și eu. E atât de emoționant. Chanyeol continuă să vorbească cu ea, iar eu doar îi privesc. Peste ceva timp el adoarme lângă ea. E o imagine frumoasă, atât de frumoasă. Mă pun pe un scaun și doar îi privesc.
- Se va trezi, Chanyeol. Și după va fi ca înainte.
Nici nu realizez că somnul mă cuprinde și adorm. Mă bucur că am venit aici cu Chanyeol.
