Strigătul

1.

Chris' s POV.

Strigătele ce se aud mă înfioară, chiar dacă sunt destul de departe. Ştiu că sunt oamenii de la ferma pe care am ruinat-o acum, dar ştiu la fel de bine că nu mă vor prinde. Nu au cum, sunt mult mai rapid ca ei datorită abilităților mele de lup.
Îmi croiesc drum prin inima pădurii, adulmecând din când în când multitudinea de mirosuri ce s-a creat din cauza panicii. Le pot auzi bătăile accelerate ale inimilor chiar dacă sunt la o distanță considerabilă, dar una este mai accelerată decât toate şi cred că tot ea va fi prima care îşi va pierde bătăile.
Mă aşez puțin, pitindu-mă după un tufiş foarte des şi continui să ascult tot ceea ce se petrece în jur. Trec aproximativ 20 de secunde şi nu mai aud acele bătăi pe care mă concentrasem. Îmi mut atenția spre țipete şi realizez că ele nu mai sunt din cauza mea, ci din cauza persoanei care a cedat. Îmi plec capul, ținând un moment de reculegere şi simt ceva ciudat, ca şi cum mi-ar părea rău.
De ce să îmi pară rău? Cum să regret ceva ce am făcut? E imposibil. Ăsta nu sunt eu. Nu sunt ca cei pe care tocmai i-am lăsat fără o persoană importantă pentru ei. Eu NU simt! Şi cu asta am încheiat.
Mă ridic şi țin strâns de piciorul vițelului pe care l-am şterpelit din grajd, continuându-mi drumul. Mă afund din ce în ce mai tare în pădure şi când ajung la locul stabilit, un urlet care zguduie şi munții îmi iese printre dinți, iar alte cinci răspund, anunțând sosirea haitei mele.

-Măi, măi, măi. Se pare că puişorul a făcut treabă bună în seara asta.
Glasul ironic al lui Jacob se aude, iar apoi îi văd şi corpul rezemat de un trunchi de copac.
Îl ignor şi mă transform înapoi în....om, trântindu-mă pe pământul rece, deja istovit.

-Bravo, puiule! Nu ne-ai lăsat haita să moară de foame!
Vocea mamei se aude şi acum mă simt mulțumit că am reuşit să fac asta pentru ea.

-Tu nu vrei?
Îmi întorc imediat capul, deşi recunoscusem glasul subțire al surorii mele, Kristen.

-Nu îmi e foame, sunt obosit!spun sec şi mă tolănesc mai bine pe movila de pământ.

***

-Trezeşte-te! Vierme leneş ce eşti!

-Dispari, Jacob!mormăi plictisit şi mă întorc la starea în care eram.

-Cum îți permiți să te răsteşti la conducătorul tău?

-La fel cum tu îți permiți să te porți în aşa hal cu mine!mârăi şi sar în picioare.

-Micuțul puişor se simte amenințat ?

-Până aici! M-am săturat de tine şi de toate prostiile pe care le ai în cap. M-am săturat ca eu şi ceilalți să ne riscăm viețile ca TU să poți mânca pe săturate! M-am săturat! TU ai acest noroc de a fi lider doar pentru că tata a murit!

Simt cum sângele pulsează din ce în ce mai repede, transformarea fiind aproape completă. Mă arunc asupra lui şi îl muşc cât de tare pot de gât, nelăsându-i timp suficient să se transforme. Continui să îmi înfig puternic colții în pielea lui bătătorită, până când sunt izbit de un copac. Mă ridic cu greu şi mă uit buimăcit în jur.

-Mamă?scheun uşor atunci când o văd aşezată lângă Jacob, lingându-i rănile.

- Nu trebuia să faci asta, fiule!

- Eşti o trădătoare! Nu pot să cred că eşti de partea lui.

- Christopher, nu....

- Să nu mai aud nimic!răcnesc cât mă țin plămânii şi o iau la fugă prin pădure.

Aud din spate foşnetele crengilor. Au plecat pe urmele mele. Înconjor rapid câțiva copaci şi alerg în cât mai multe direcții, ca să fiu sigur că nu îmi vor putea urmări mirosul, apoi aleg o cale şi o urmez până când ies într-o poiană.

Au trecut mai mult de 5 ore de când am plecat şi nu s-a mai auzit nimic din urmă. Ce voi face acum? Nu am unde să mă duc, sunt obosit şi mort de foame. Nu vreau să mă mai întorc. Sunt nişte trădători!

Aş putea încerca să mă integrez în lumea aceasta, a oamenilor,par altfel, dar mai întâi trebuie să mă schimb. Arăt teribil cu hainele pe care le am acum. Trebuie să mai şi mănânc. Mai sunt 2 ore şi răsare soarele. Aş putea încerca să şterpelesc ceva de undeva fără să mă vadă nimeni.

Mă afund în orăşelul adormit în care am ajuns, reluându-mi forma de lup. Îmi va fi mai uşor aşa. Nu e nici țipenie de om pe aici. Intru pe o străduță lăturalnică şi urmez mirosul dulceag de pâine până ajung în fața unei clădiri micuțe, care era luminată asemeni unui pom de Crăciun. Cred că este o brutărie, parcă aşa îi spun ei.
Ocolesc puțin şi dau de o uşiță micuță. Nu mai stau pe gânduri şi pătrund în interior, ajungând printre multe rafturi cu pâine şi prăjituri. Îmi folosesc mersul "de pisică" pentru a nu fi prins şi dau de un raft plin cu plăcinte cu carne.
Se aud paşi! La naiba! Unde să mă ascund?
Mă furişez în spatele unor coşuri de nuiele şi răsuflu uşurat atunci când paşii încetează. Înşfac câteva plăcinte pe care le mănânc imediat şi mai iau câteva în gură, iar apoi ies val-vârtej pe uşita pe care am intrat.

Trebuie să îmi schimb hainele. Termin cu mâncatul şi îmi continui drumul pe aceeaşi străduță îngustă, unde sunt multe magazine şi, spre norocul meu, dau de unul cu haine de băieți. Pe unde intru oare? Nu are nici o altă uşă. Cred că o să trebuiască să sparg geamul uşii. Pare destul de dur.

Îmi iau avânt de la câțiva metri distanță şi trec prin sticla ce părea imposibil de spart. Un sunet asurzitor îmi invadează urechile. A pornit alarma. Încerc să rămân calm şi prind cu botul câteva haine, pe care le țin strâns, iar apoi ies la fel de repede şi o iau la fugă, auzind sirenele poliției.

Nu mă pot prinde.

Hello, hello! Carte nouă, carte nouă. Da, ştiu, eu nu am terminat-o nici pe prima şi deja m-am apucat de alte două. Multe idei.😂

Sper să vă placă.❤

◇Măddă out ◇