Strigătul

13.

-Chris, nu! Nu pleca! șoptesc și o iau pe urmele lui, smulgând de pe  măsuță o vază de flori plină cu trandafiri galbeni aproape ofiliți.

Nu aud niciun alt zgomot, dar, ceea ce mă surprinde este mirosul pe care îl simt. 

-E ceva în neregulă aici! îl aud spunând ca pentru el și prinzându-mi mâna. La 3 aprind lumina!

-1....2.....3!

Nimic. Nu e nimic. 

-Eu verific sufrageria! mă anunț.

-Eu merg să încui ușa și să văd bucătăria și baia. 

-Nu e nimic aici! 

-Nici la mine! 

-Ce crezi că a fost? 

-Nu știu.

-Mie îmi mirosea a câine, iar urmele de noroi lăsate pe parchet sugerează același lucru.

-Un cățel speriat care a reușit magic să apese clanța cu laba și să intre în casă? râde, ironizându-mi afirmațiile.

-Ăsta a fost mirosul lăsat. Nu poți nega. 

-Da, dar pot nega faptul că a fost doar un câine. 

-Nu am chef să ne ciondănim. Ce a fost, a fost. Important e că a plecat și că acum ne putem odihni. Nu știu tu, dar eu sunt frântă și nu mă simt nici așa de bine. 

-Bine! Facem cum spui tu. 

-Mă bucur că mă aprobi! mârâi și mă întorc în dormitor.

***

-E a doua oară când ușa mi se trântește în halul ăsta! Ce mai e acum ? mormăi, supărată că sunt trezită din somn. 

-Ailyyyyyyyyyyyn! vocea subțire a Dianei răsună puternic, apoi niște tropăituri îmi inundă urechile.

-Sunt aici! o anunț după ce realizez că ea s-a dus în camera mea, dar eu nu eram acolo. 

Un țipăt ascuțit se aude și simt cum picioarele îmi pornesc fără vreo comandă spre locul cu pricina.

-O, Doamne! exclam când văd oribilitatea ce atârna de tavan.

O trag pe Diana de acolo, scoțând-o pe hol, iar eu mă apropii imediat după ce dispare senzația de șoc. 

-Aylin, ce e acolo ? vocea îngrijorată a lui Chris se aude, iar eu împing cu putere ușa, încuind-o.

-Nu vrei să vezi asta, crede-mă! spun după ce el încearcă să intre.

-Aylin! 

-Chris! 

-Deschide imediat!

-Nu vreau! Nu trebuie să vezi asta!

-Orice ar fi, are o rezolvare! 

-Mă descurc eu! Adu-mi niște saci menajeri din bucătărie, te rog! Și un burete !

După ce primesc ce am cerut, nu știu de unde să încep. Totul era răvășit în cameră, iar pisica ce era spânzurată de lampă începuse deja să se descompună, mirosul fiind dezgustător. 

-Asta e mâna celor din fosta ta haită! acuz, cu o siguranță uluitoare.

-Cum poți știi asta?

-O pisică spânzurată e semnul războiului! replic oarecum îngrijorată. 

Câteva minute bune nu se aude niciun sunet, iar eu mă îndrept fără tragere de inimă spre bietul animal și tai funia subțire ce îl ținea atârnat. O apuc ușor și o pun într-unul din sacii de gunoi, apoi descui ușa și-l rog pe Chris să se ocupe de ea, timp în care eu îmi curăț camera. 

Cobor la parter și dau de Diana, făcută ghemotoc pe canapeaua din sufragerie, cu privirea total absentă. 

-Ești bine? pun o întrebare stupidă, dar necesară pentru a vedea cât e de gravă starea de șoc. 

-Ce am văzut acolo...

-A fost ceva groaznic, știu!

-V-au declarat război  ? 

-Da, spun mai mult pentru mine, deși știu că a auzit foarte clar.

-Și ce o să se întâmple acum ? 

-Nimic! O să ne continuăm viețile liniștiți și gata! vine în spatele meu și mă cuprinde în brațe, creându-mi starea de siguranță. 

-Și dacă nu veți putea? întrebă cu glas mic.

-O să reușim, nu îți face griji! mă străduiesc să o încurajez, deși cred că tocmai am spus ceva aproape imposibil de realizat. 

-Pe mine mă vor!

-Nu cred că tu ești singurul lor obiectiv! Îți amintești cum Aylin te-a apărat de mai multe ori? Cred că sunteți amândoi la mijloc. 

-Nu voi lăsa să vi se întâmple nimic niciuneia din voi! promise și îmi lăsă un sărut lent pe gât. 

-Când crezi că vor începe luptele? 

-Oh, luptele nu sunt cum crezi tu, Diana! devin serioasă și mă ridic de pe canapea. La noi se întâmplă foarte multe pentru a ajunge la lupta finală. Sunt multe reprize. E ca un fel de labirint, doar că e o singură ieșire dacă nu se face pace. Nu e o glumă .Se va vărsa mult sânge! 

-Nu cred că e treaba ei să știe asta ! mă avertiză Chris, făcându-mi semne spre fața plină de frustrare și îngrijorare a prietenei mele. 

-Ba e treaba mea! o auzim la scurt timp . Sunteți prietenii mei! Tot ce vă afectează pe voi mă afectează și pe mine în mod direct! 

-E destul tot ce știi acum! i-o tai repede. Mai multe nu știm nici noi până nu vedem. 

-Chris, cât de mare e fosta ta haită ? 

-Are 20 de membri. De ce? 

-Voi vă dați seama în ce vă băgați ? Sunt 20, iar voi sunteți doar doi.  Chiar credeți că nu veți avea nevoie de ajutor?

-Ne vom descurca în vreun fel. Nu o să dăm înapoi. Nu știu despre tine, dar, eu una, nu voi cere îndurare! O să lupt până la final!

-Nu ne vom pleca în fața lor! Îi vom învinge. 

-Chris, mama și frații tăi sunt acolo. Cum ți-ar putea ei face asta? 

-Foarte simplu. Trăiesc după legile vechi, iar eu deja sunt un trădător pentru ei. 

-Ești sânge din sângele lor ! Cum se poate una ca asta? 

-Din cauza mea se poate. El a decis să își schimbe drumul, a ales o altă viață, iar, în general, lupilor sălbatici nu li se permite asta. Acest aspect îl face un trădător.

-Și ei chiar nu te cunosc nici măcar puțin ? Ar trebui să își amintească de faptul că familia e familie, indiferent de ce se întâmplă. 

-Este posibil să o facă, dar mai există ceva peste care nu cred că vor putea trece, și anume : frica. Le este frică de conducător și de pedepse. Ei sunt într-o continuă tiranie acum. Sunt amenințați la fiecare pas. Nu m-aș mira ca unul din cei ce vor vrea să mă captureze să fie chiar sora mea sau oricine altcineva din neamul meu. Ar da orice ca să fie spălați de păcatul de a-mi fi rude. 

-Ce lași!

-Unii lupi sunt curajoși doar atunci când au puterea, în rest, sunt niște mârțoage amărâte! adaug și încerc să îmi fac ceva de lucru. 

-Nu putem decât să așteptăm.

-Ei bine, să înceapă distracția!