Strigătul

15.

-Ce faceți voi aici?mă încrunt când îi zăresc pe cei doi în fața uşii.

-Am venit să vă ajutăm!exclamă Di cu entuziasm, Aiden aprobând-o cu o mişcare a capului.

-O, nu! Nu o să vă amestecați în asta!

-Cred că deja ne-am amestecat din moment ce suntem aici, replică Aiden şi intră în casă.

-Nu e corect față de voi să faceți asta, serios.

-Prostii. Acum. Unde e Chris?

-În beci, pregăteşte nişte arme, răspund resemnată.

-Eu mă duc la el, veniți?

-Da, Aiden, suntem pe urmele tale.

Aprind luminile de pe coridorul subsolului şi ne îndreptăm spre camera în care Chris îşi alesese să lucreze.

-Woooow! Frate, ce sunt astea?se crispează Aiden privindu-l.

-Astea? Astea sunt arme de război, replică mândru.

-Sunt...minunate!

-Da, dar am zis că nu le vom folosi, privesc amenințătoare spre Chris.

-De ce nu?

-Aiden, eşti conştient că sunt puşti?

-Da, văd destul de bine.

-Nu am de gând să omor pe nimeni, nu vreau asta.

Mă agit şi încep să adun armele ca să le bag înapoi în cutie, dar mâinile lui Chris mă opresc.

-Ailyn, avem nevoie de ele, trebuie să înțelegi!se răsteşte şi îmi prinde palmele.

-Nu! Nu am de gând să înțeleg. Sunt semenii tăi, familia ta. Nu o să-i omori!aproape că țip şi încerc să mă eliberez, dar mă strânge mai tare.

-M-au trădat. Ce mai înseamnă ei pentru mine?

-Tot, Chris, tot! Deschide ochii, lasă răzbunarea. Sângele apă nu se face!mă răstesc şi îmi trag mâinile, de data asta reuşind să scap din strânsoare şi să plec.

O iau la fugă spre uşa din spate şi mă opresc chiar la ieşirea din grădină, realizând că nu trebuie să aleg drumul spre pădure dacă vreau să-l protejez în continuare.
O să merg...prin oraş. Acolo chiar dacă ar veni, nu mă pot ataca. Nu cu atâția oameni în jur. Şi îmi prinde bine puțin sport ca să mă mai dezmorțesc. Alerg în jurul casei, iar un miros straniu îmi invadează nările. Un amestec între putred şi răşină.
Lupii. Sunt aici.
Privesc amețită în toate părțile, dar mirosul e prea puternic şi nu îmi pot da seama de unde vine, dar un lucru ştiu sigur: sunt înconjurată.
Mă dau în spate către perete ca să am cât mai puține direcții de urmărit, iar inima simt că-mi sparge pieptul la intensitatea cu care bate.
Mi-aş dori să îl strig pe Chris, să vină lângă mine, dar e prea riscant, mult prea riscant. O să mă descurc singură.
Tensiunea deja creşte prea mult şi nu am nimic în jur cu care m-aş putea apăra de un viitor atac.
Asta e, se pare că voi lupta cu mâinile goale.
Un mârâit sonor îmi răsună în urechi şi tot ce mai pot spera e că l-am auzit doar eu, deşi cred că am o speranță tâmpită.
Se apropie. Sunt mai mulți. Îi simt.

-Lupoaica îmblânzită a ieşit să se plimbe în mica junglă de ciment? întrebarea îmi înmoaie picioarele, dar fac tot ce pot să le mențin puternice.

-Hai, Jacob, să terminăm odată chestia asta! Arată-te!

-Te simți stingherită dacă nu mă vezi, frumoaso?

-Arată-te!țip şi îmi înfig unghiile în peretele de beton din spatele meu.

-Îți aud picioarele tremurând de aici, iar inima aia mai are puțin şi o ia la galop de frică. Cred că prințesa nu mai e aşa de puternică precum părea.

-Cred că tu eşti laşul aici, din moment ce încerci să loveşti pe la spate.

-Aş lovi dacă aş putea, dar stai aproape urcată pe peretele ăla.

Se joacă cu mintea mea, trebuie să îmi păzesc spatele, chiar trebuie, dar nu vreau să par o laşă.

-Hai, fii puternic acum! urlu şi mă îndepărtez de orice sursă care m-ar mai putea apăra.

-Eşti atât de uşor de manipulat.

Cuvintele îmi cad greu, dar îmi dau seama că are dreptate în situația în care mă aflu. Umbre multiple se plimbă rapid în jurul meu şi nu ştiu pe care să o urmăresc.

-Acum sunt aici. Acum sunt acolo. Sunt în fața ta, în laterală, ba nu, ba nu, acum sunt chiar în....spatele tău.

Ultima e şoptită apăsat şi simt cum un fior rece îmi străbate corpul, iar lama unui cuțit îmi porționează o parte a abdomenului, fără măcar să apuc să reacționez.

-Ai domesticit un lup sălbatic şi vei plăti pentru asta. Chiar acum.

-O să mori, îți promit! îi şoptesc la fel de apăsat şi prind cuțitul cu toată puterea pe care o am şi îl arunc departe.

Mă întorc şi îi dau doi pumni ce îi fac maxilarul să trosnească, dar nu se clinteşte. Nu mă las şi continui să îl lovesc, dar pare a fi de piatră. Haide, trebuie să aibă un punct slab.

-Eşti aşa mică şi proastă! Chiar mă amuzi!îl aud, iar ochii mi se umplu de lacrimi.

Îi trântesc un picior peste gât şi văd cum se dezechilibrează puțin. Îi mai dau unul în stomac şi chiar când să cred că am reuşit să îl pun jos, văd cum pumnii i se încleştează şi vine amenințător spre mine.

-Jacob, să nu îndrăzneşti!vocea pe care o iubesc cel mai mult răsună ca un tunet asupra lui şi aproape că răsuflu uşurată când îi simt dominanța.

-A apărut şi puiuțul! Ce surpriză. Credeam că e nevoie să o omor ca să apari.

-Vorbesc serios, lasă-ne în pace!mârâie şi se apropie de mine, cuprinzându-mă în brațe.

-Ce frumos vă stă. Păcat că tocmai ați pornit un război. Asta era ultima voastră şansă de a cere îndurare.

-Nu ne vom pleca niciodată capetele!răcnesc cât mă țin plămânii, dar el nu pare deloc intimidat.

-Le veți pleca, vă asigur.

-Termină cu amenințările! Nu vrem să vă facem rău. Dacă vrei ca să mai ai o haită, ar fi bine să o protejezi!se răsteşte Chris, fixându-şi mai bine brațele pe talia mea când observă că mai am puțin şi cedez.

-Să ne faceți rău? Ce glumă. Sunteți doi lupişori prăpădiți, ce ați putea face voi? ne ironizează râzând.

-Îți pot face asta!

Un foc de armă se aude puternic.

-La naiba, Aiden!strig furioasă şi mă cuibăresc mai bine în brațele lui Chris.

-A funcționat, s-a dus, haideți în casă.

Îmi întorc capul şi observ fața îndurerată a lui Chris.

-Ce simt eu pe hainele tale nu e apă din vreo baltă în care ai căzut în timpul luptei, nu?

-Aş vrea eu, apa din bălți nu doare când îți crestează corpul.

-Vino aici!spune şi mă ridică în brațe, făcându-mă să uit de durere.