-Nu te întoarce la ei! Nu mă lăsa singură! Am nevoie de tine.
-Nu te voi lăsa. Voi fi mereu în sufletul tău, ține minte! Oriunde aş ajunge, dacă ai nevoie de mine e suficient să mă chemi în gând şi voi fi la tine. Medalioanele sunt portale între noi...
-Chris! Nu trebuie să îmi spui acum, bine? Te simt. Îmi dau seama. Și mă învinovățesc pentru că nu am realizat asta până în momentul actual. Dar nu trebuie să o discutăm acum. Nu ești într-o stare tocmai bună, așa că te rog să mă asculți ! spun ferm și cu seriozitate, deși mi-aș dori să pot țopăi de bucurie.
Îl văd cum își lasă ușor capul pe spate respirând cu mare greutate, dar continuând să mă privească. Îmi întinde mâna, pe care o prind fără cea mai mică ezitare și mă așez jos, lângă el.
-O să te faci bine, ne-a prins pe picior greșit într-o astfel de zi! îl încurajez, cercetându-i chipul. Orice ai face, nu închide ochii, bine ? Mai stăm aici câteva clipe ca să îmi recapăt puterea și apoi mergem acasă.
-Știm amândoi că asta nu o să se întâmple așa de curând. Nu o să ai putere să mă duci. O să ne prindă noaptea aici.
-Ba nu! Diana va vedea până la urmă mesajele.
-Chiar crezi că o să știe unde să vină prin toată pădurea asta? Am cotit de foarte multe ori, o să fie dificil să ne găsească.
-De ce trebuie să îmi dărâmi speranțele?suspin, ridicându-mă din nou.
-Știi bine că nu asta îmi e intenția, dar trebuie să fim realiști!
-Dacă ai încerca să te transformi, ai fi mult mai ușor de cărat și aș putea să te duc măcar o parte din drum..
-Ești sigură că ai fi în stare?
-Da! spun cu hotărâre în glas, iar el își stoarce corpul de ultimele puteri și se schimbă în lup.
Dar nu pare a fi lupul de toate zilele. Cel de azi este slăbit și reușesc să îi număr coastele cu ușurință. Îl prind în brațe și observ că nu e chiar așa de greu. Cred că voi reuși să îl duc până acasă sau aproape de ea. Pornesc încet și caut o cărare cât mai dreaptă, fără multe cotituri. 20 de minute mai târziu ne aflăm pe malul râului.
-De aici mai avem aproximativ 10 minute de mers! îi comunic după câteva calcule amănunțite.
-Lasă-mă jos! Ești prea obosită. Nu o să reușim să trecem pe marginea cealaltă dacă nu te odihnești puțin.
-Mai sunt câteva minute, iar soarele va apune. Dacă nu trecem acum, nu voi mai avea nici cea mai mică putere.
-Mai bine ne petrecem seara aici decât să risc să te rănești sărind.
-Pot să o fac! mă încurajez și încep să alerg.
Spre surprinderea lui, chiar reușesc să sar, doar că la aterizare întâmpin probleme. Reușesc să îl arunc din brațe pe malul celălalt chiar înainte ca trupurile noastre să facă contact cu pământul tare. Simt cum coastele aproape că mi se sfărâmă atunci când mă mișc, dar continui să mă târăsc până când ajung în apropierea sa.
-Ești bine? îi aud glasul tremurând și-l văd zvârcolindu-se fără putere.
-Da! mint și mă aplec ca să-l ridic.
-Hai să rămânem aici! Le va fi mai ușor să ne găsească.
-Nu. Mai e așa de puțin! O să reușesc!
-Ailyn, termină! Ești extenuată și la cum îți simt corpul, cred că ți-ai deranjat coastele! Ne oprim aici!
-Ba nu! Mergem în continuare! Mai e puțin până la apus.
-De ce ții morțiş să ajungi înainte de lăsarea serii? De ce te temi?
-Nu suport să stau aici fără nici o putere! Ceva o să ne mănânce de vii!mârâi,cu ochii plini de lacrimi.
-Ce ți s-a întâmplat, Ailyn?
-Nu vreau să vorbesc despre asta! mă răstesc și caut o modalitate de a-l căra până acasă.
-Trebuie să fi fost ceva groaznic. Tremuri, iar ție nu ți se întâmplă asta din orice.
-Chris, nu e momentul pentru cercetări, mai ales la starea în care te afli!
-Tu ești mai importantă decât starea mea!
-Ba nu!
- Nu mai vreau să te ascult! Mergem acasă chiar de-ar fi ultimul lucru pe care-l fac.
Simt cum un val înnebunitor de adrenalină îmi invadează tot corpul, iar puteri nebănuite mă copleșesc, reușind să îl ridic de jos și să alerg destul de repede, ignorând toate țipetele lui și ordinele de-al lăsa jos.
***
-Acum suntem acasă! Poți să îmi explici și mie ce a fost faza din pădure? mă întreabă în timp ce își trage pe cap tricoul, după ce ieșise din duș.
-Nu a fost nimic, doar o scenă din cauza fricii!
-Ailyn, eu sunt una dintre persoanele pe care nu ai nici cea mai mică șansă ca să le minți! spune și se apropie de mine.
-Nnu amm ce să spun! mă bâlbâi atunci când apropierea devine din ce în ce mai serioasă astfel ajungând să fiu lipită de perete.
-Ceva se întâmplă cu tine!constată dând dezaprobator din cap și cercetându-mi cu atenție privirea.
Mă pierd în albastrul ochilor lui, la fel ca de obicei.
-Sunt doar...eu! oftez și îmi las capul pe pieptul lui, brațele sale încercuindu-mă și trăgându-mă cât mai aproape.
- Nu te-aș da pe niciuna, crede-mă! Te iubesc așa cum ești și sunt al naibii de fericit că am reușit s-o spun în sfârșit!
-Te iubesc! spun cu glas mic după câteva secunde de șoc.
-Capul sus, prințeso! Nu vreau să îți cadă coroana! îmi șoptește ridicându-mi bărbia cu degetele.
Mă agăț de gâtul lui și las ca buzele noastre să se unească într-o atingere tandră și de mult așteptată.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Aerul ne face să ne despărțim și privesc pierdută spre strălucirea ce i-a apărut în ochi.
-Și ai tăi strălucesc la fel, să știi! îmi șoptește, iar un surâs îmi apare pe buze.
-Nu credeam că-mi voi găsi vreodată pe cineva care să mă înțeleagă în absolut toate stările firii! murmur, continuând să îl privesc.
-Cred că Aiden și-ar fi dorit din suflet să o facă.
-Aiden e prietenul meu cel mai bun, nimic mai mult.
-Am văzut care sunt sentimentele tale, dar la el nu e doar atât. Nu cred că ai remarcat felul în care te privește și puterea cu care îi bate inima atunci când ești în preajma lui.
-Nu am băgat de seamă! Ești sigur? întreb crispată.
-Cel mai sigur. Iar Diana e moartă după el.
-Doamne! Nu știu ce să fac.
-Nu poți face nimic, iubito! Trebuie să îl lași să îi treacă!
-În regulă, dar....
Sunt întreruptă de un zgomot puternic ce vine de la parter.
