Strigătul

10.

Nişte mârâituri sonore îmi invadează urechile, făcându-mă să sar imediat din pat. Mă îndrept către fereastră, fiind buimăcit. Privesc în jur şi dau de mica mea lupoaică, tăvălindu-se în iarba deasă şi jucându-se cu o minge de cauciuc. Un zâmbet îmi brăzdează fața şi mă mişc imediat la baie, unde îmi fac rutina şi mă grăbesc să ies la ea.

-Te distrezi, nu glumă!râd şi mă trântesc lângă ea pe iarbă.

Câteva momente durează până când îşi încheie transformarea şi regăsesc acei ochi căprui care s-au golit complet de venin.

-Aveam nevoie de asta după ziua de ieri. Trebuia să mă relaxez puțin.

-De ce nu m-ai trezit?

-Ştiam că eşti obosit şi am vrut să te las încă puțin.

-Nu era nici o problemă dacă mă trezeai. Mă mir cum de te-ai rezumat doar la curtea din spate şi nu ai vizitat pădurea.

-Nu ți-ar fi plăcut asta şi nu voiam să te sperii!spune inocentă, privind în jos pe tot parcursul conversației.

-Ce e cu tine?o întreb, înlăturându-i o şuviță rebelă de pe față.

-Nu ştiu, mă simt încă ciudat.

-Te înțeleg, nu e uşor să treci peste ca şi cum ai pocni din degete.

-Nu e numai asta. Ceva e în neregulă, am o presimțire rea şi..

-Nu trebuie să le iei în seamă!o opresc înainte să îşi termine fraza. O să fie bine, doar eşti încă în şoc.

-Of. O să trec peste.

-Azi nu mergem la şcoală?îmi amintesc, privindu-mi ceasul telefonului.

-Nu, nu mă simt în stare. I-am dat lui Aiden două învoiri. Nu se vor pune întrebări.

-Lipseşte luna în seara asta. A început să te afecteze, chiar dacă abia ai trecut de prima transformare.

-Probabil şi ăsta e un factor, mormăie şi se ridică de pe iarbă.

-Ce vrei să facem azi?întreb când o prind din urmă.

-Vreau să doooorm!mormăie şi se trânteşte pe canapea.

-Nu se poate. După ce te trezeşti o să îți fie şi mai rău. Nici măcar nu vei avea putere să te ridici din pat!o avertizez şi o trag de acolo, spre bucătărie.

-Nu înțeleg! De unde ai tu aşa multă energie? Nu se presupune că ar trebui să fii mult mai terminat ca mine?se încruntă şi se aşază pe unul din scaune.

-Abia m-am trezit, ai răbdare şi o să vezi cum arăt mai târziu, spun şi reuşesc să îi smulg un zâmbet.

Mâncăm şi apoi urcăm în camera ei.

-A zis mama că vrea să te cunoască, spune uşor ruşinată.

-Sigur. Când vine acasă?

-Mai durează până la asta. Mai bine facem o conversație video.

-Ce mai aşteptăm? Mai bine acum cât încă mai am energie, că apoi nu cred că vom lega două-n tei.

Ne aşezăm pe pat şi văd cum îşi deschide laptopul, pe ecran apărând o poză cu întreaga ei familie. Le stătea aşa de frumos împreună!

-Cât semeni cu tatăl tău!remarc şi nu mă pot abține să nu o spun cu voce tare.

-Mi se spunea aşa des!oftează, întristându-se.

Bravo, Chris! Trebuia să taci.

-Iartă-mă, iubito, nu am vrut să...

Stai, ce?! Ce tocmai am spus? Mă crispez instant şi aştept cu înfrigurare reacția ei.

-E în regulă, spune calmă, dar ezitantă şi se lasă cu spatele în brațele mele.

Sunt un idiot, unul foarte mare! Cum mi-a scăpat asta? Doar eu puteam spune aşa ceva, nimeni altul!
Încerc să spun ceva, dar chiar atunci o iconiță apare pe ecran, anunțând sosirea unui apel.

-Bună, mami!o aud înveselindu-se.

-Bună ziua!o salut şi eu, schițând un zâmbet.

-Salutări, dragilor!

-Mami, el e Chris. Chris, ea e mama mea, Jennifer.

-Deci, tu eşti băiatul de care fiica mea a prins un drag imens!spune, iar eu mă crispez, fiind lăsat fără cuvinte.

-Încântat să vă cunosc, doamnă!replic, ignorând ceea ce auzisem cu câteva secunde în urmă.

-O, dragul meu, te rog, spune-mi Jenny. Suntem o familie, nu e aşa?

-Presupun că este, zic, încercând să îmi fac starea să fie cât mai bună, dar lipsa lunii nu mă ajuta deloc.

-Aveți nişte fețe aşa de lungi. Probabil sunteți obosiți din cauza incidentului de ieri, iar lipsa lunii vă face şi mai mult rău.

-Ai dreptate, mama! Nu am crezut vreodată că voi fi aşa de afectată de chestia asta. Tu cum te descurci?

-Am învățat să mă obişnuiesc, deşi, la finalul zilei sunt foarte obosită. Chris, ce îți mai face spatele?

-Sunt mult mai bine acum, mi- am revenit cu ajutorul transformării.

-Mă bucur să aud asta. Îți mulțumesc pentru grija pe care i-ai purtat-o lui Ailyn. Nu ştiu ce ne făceam dacă nu erai tu.

-Eu trebuie să îi mulțumesc ei pentru mult mai multe, aşa că, suntem chit!spun râzând.

-Sunteți nişte copii aşa buni! Chris, nu ai idee cât de mult mă bucur că ai apărut printre noi. Simte-te ca acasă. Îți promit că, în curând, după ce voi ajunge acasă, nu vei mai avea nici un fel de problemă.

-Mulțumesc, Jenny!

-Nu ai de ce, puiule! Să ai grijă de comoara mea, te rog.

-Îți promit solemn!replic, ducându-mi mâna la inimă pentru câteva secunde, iar apoi strângându-mi brațele mai bine în jurul fetei căreia, într-un fel mai ciudat, îi spusesem deja tot ce simt pentru ea.

-Dragilor, pauza mea e pe terminate şi am o şedință. Vă las să vă odihniți. Încercați să nu adormiți măcar până la ora 6 p.m.

-Bine, mami! Spor la lucru.

-Vă iubesc!

-Şi noi te iubim!replicăm la unison, iar mica fereastră dispare imediat.

-Mama te adoră!constată încântată şi se agață de gâtul meu, îmbrățișându-mă strâns.

-Ai o mamă genială!o complimentez, fără să îi dau drumul.

-Mai avem 2 ore până când putem să dormim, ce facem?

-Eu zic să mergem să ne plimbăm puțin.

-Prin pădure?

-Prin pădure.

-Super. Vreau să îți arăt ceva!spune entuziasmată şi sare din pat.