Strigătul

16.

-Stai! Lasă-mă să te ajut cu asta!strigă din capul scărilor, iar în următoarea secundă e chiar lângă mine.

-Dar...Chris, e doar o cutie! Pot să ma descurc şi singură!mă împotrivesc, dar fără niciun sens.

-Nu vreau să te forțezi deloc, mai ales cu rana aia, spune şi îmi lasă un sărut scurt pe frunte.

-Au trecut 2 săptămâni! Rana aia e dusă de mult!

-Nu-mi pasă, tot nu vreau să te forțezi!strigă din cameră, unde despacheta coletul.

Mă duc în bucătărie, pun ibricul cu apă pe foc şi mă aşez pe un scaun.

-La ce te gândești?îmi şopteşte la ureche în timp ce mă cuprinse cu brațele.

-A trecut deja prea mult timp de când nu am mai simțit nici o prezență străină în jur. Ceva nu e bine.

-Poate s-au calmat, poate au decis să-şi vadă de treburile lor.

-Tu mai bine ca oricine îl cunoşti pe Jacob şi ştii că nu o să se întâmple asta. A cerut vărsare de sânge şi va lupta până o va obține.

-Poate nu.

-Chris!mă ridic furioasă. La naiba! Cum poți să fii aşa indiferent?

-Linişteşte-te! Îți faci rău.

-Nu, Chris! Rău îmi fac văzând că ştii la ce pericol suntem expuşi şi pur şi simplu nu te interesează!

-Nu e adevărat! Mă interesează mai mult decât poți tu concepe, dar ce să fac? Nu pot să stau să mă gândesc în fiecare zi la asta. Prefer să petrec cât mai mult timp cu tine şi să ne vedem de vieți atât cât putem. Tu chiar crezi că nu ştiu că mă mint sperând? Normal că ştiu. Sunt extrem de conştient, dar nu am altă soluție. Tu vezi în ce ne transformă? Vezi ce ți-a făcut? Îl urăsc, e prima persoană pentru care simt ură din toți rărunchii. Şi ştii de ce? Pentru că mi-a rănit sufletul. Tu, da, tu eşti sufletul meu şi nu accept ca nimeni să se poarte rău cu ce e al meu. NIMENI! spune aproape fără să răsufle.

-E liniştea dinaintea furtunii, aşa e?

-Da, iubito, chiar e. Nu am idee ce o să urmeze, dar până şi aerul e tensionat, ceea ce nu e de bine.

-Trecem prin asta împreună. Sunt aici, spun şi îi înconjor gâtul cu brațele.

-Mereu.

-Te iubesc, Chris!

-Te iubesc, micuțo!

-Uuu, ce moment frumos!

-Aiden! Ți-am spus să taci!

-Hai, Di, luase tot foc în jurul lor deja, trebuia puțin stârpită pasiunea asta.

-Tuse, tuse, idiotule, tuse.

-Bună, dragilor!mă bag în discuție înainte ca cei doi să-şi mai exprime din gândurile lor nu tocmai religioase.

-Buuună! Am venit să vedem ce faceți.

-Cred că suntem bine, acum suntem bine, zâmbesc şi fac ochii mari când văd că ibricul secase deja.

Greu e cu memoria asta.

-Mai aveți vreo veste nouă?

-Nu, momentan totul e limpede la orizont, replic după ce reumplu ibricul.

-Credeți că s-a liniștit totul?

-Nu, nu îi văd...

-Chris vrea să spună că nu vede motivul pentru care nu s-ar liniști, adică, a trecut atâta timp! i-o tai și îl privesc cu ochi mari și înveninați.

-Da, așa e! replică, intrând în joc. Cel mai probabil au renunțat.

-Oricum nu aveau șanse în fața noastră.

-Da, Aiden, tu și pușca ta măreață ați făcut furori! râd, încercând să distrag discuția de la prostul nostru teatru.

-Mai e puțin și vine ziua ta.

-Yep, 2 săptămâni mă despart de ziua care îmi va spune că a mai trecut un an și eu tot nu m-am apucat de lucrat la mate, așa cum zic mereu.

-Lasă naiba matematica, Ailyn! Împlinești 18 ani! La vârsta asta nu ajungi de 2 ori.

-Nici nu cred că mi-aș dori.

-O, haide! Trebuie să o sărbătorești frumos.

-Nu, mulțumesc. Tot ce vreau eu să fac în ziua aia e să mănânc și să dorm. E tot ce îmi doresc.

-Și ghici în ale cui brațe o să se întâmple asta? întreabă ironic și mă sărută pe obraz.

-Normal că în ale tale!replic și îi înconjor gâtul.

-Voi chiar nu știți să vă distrați. Sunteți niște lupi plictisitori!

-Diana, trebuia să mergi în Casa Groazei cu noi, nu mai eram plictisitori așa! râd când o văd că se crispează. Măcar o dată în viață vreau să mă simt un om normal și să fac lucruri normale, e tot ce îmi pot dori de ziua mea. Vreau să scap puțin de contactul cu toată lumea lupilor, să fiu cu voi și să fim doar oameni.

-Dorința ta e poruncă, draga mea! O să facem orice lucru obișnuit dorești tu.

 -Mulțumesc, dragule! spun și-l sărut ușor pe obraz.

-Ce ar fi să începem de acum ? 

-Cum adică?  Ce să facem ?

 -Um.. Am putea să mergem să ne plimbăm prin pădure ca niște oameni normali, dacă tot nu mai avem de ce ne teme, spune Aiden, iar Diana îl aprobă entuziastă. 

-Ă..Ok! replicăm eu și Chris la unison, dar mai nesiguri ca niciodată.

-Mergem să ne schimbăm și ne întoarcem, spun și îl trag pe Chris după mine pe scări. 

-Trebuie să facem ceva! Nu putem merge cu ei așa, fără să ne luăm măcar o precauție!

-Calmează-te! îi spun încet în timp ce îmi caut o pereche de adidași. O să ne luăm fiecare câte un cuțit și aia e, ne descurcăm cum putem, dar nu există nici o șansă să le spunem lor, înțelegi?

-Am înțeles. 

- Să mergem.