Strigătul

2.

Ailyn's POV:

-Ce faci, scumpo? Cum te simți?

-Bună, mami! Sunt bine, am trecut cu bine peste prima transformare, a fost chiar plăcut.

- Mă bucur să aud asta. Cât aş fi vrut să fiu acolo!

- M-am descurcat şi singură, Aiden şi Diana au păzit toată noaptea uşa beciului. Tu ce faci? Ai ajuns cu bine? Cum e la Londra?

-E bine, doar ce m-am instalat. O să stau 6 luni aici.

- Aşa de mult? Dar....ai promis că o să ajungi acasă de ziua mea..

- Ştiu, iubito, dar nu cred că voi reuşi, iartă-mă!

-E în regulă, nu e aşa mare chestie.

- Of, trebuie să închid, intru în şedință. Te sun eu apoi, bine?

- Da, mamă. Ai grijă de tine. Te iubesc.

- Te iubesc.

Închid apelul şi las telefonul pe masă, întinzându-mă după un măr. Sunt singură acum. Singură într-o casă gigantică. Mama e plecată cu serviciul, iar tata...a murit acum 4 ani. Privesc ceasul de pe perete şi văd că e deja ora 11:25, iar la 12:00 eu am cursuri. Îmi iau rucsacul de la uşă, încui şi plec spre şcoală. Penultimul an de liceu. Frumos, elegant, cât de cât.

Intru în clasă şi văd că e pustiu. Mă aşez în ultima bancă de la geam şi îmi scot căştile. Muzica mă linişteşte. Mă las pe spate în scaun şi scriu câteva rânduri în jurnalul digital.
Abia atunci când sunt zgâlțâită, reuşesc să îmi ridic privirea şi să văd fața îngrijorată a lui Aiden. Ce se petrece? De ce e aşa speriat? Şi unde e Diana?
Scot repede căştile din urechi şi îl privesc întrebătoare.

-Ailyn, ce e cu tine?

-Nimic. Unde e Diana?

-La dracu. Cum să nu fie nimic? Plângi.

Îmi duc instantaneu mâna la obrazul drept şi îl simt umed. Nu pot să cred că nu mi-am dat seama că am început să plâng!

-Sunt bine, Aiden!

-Nu te ascunde. Haide, micuțo, spune-mi ce ai pe suflet!

Mă înconjoară cu brațele lui mari, lipindu-mă de pieptul său.

-Mama...

- Nu poate ajunge acasă de ziua ta?

-Da...

Oftez şi câteva lacrimi încep din nou să îmi inunde ochii.

- O să fie bine. Ne ai pe noi. Ştii că şi-ar fi dorit să fie cu tine.

- Ştiu, dar rareori mai are timp şi de mine. Am mare nevoie de ea.

-Îți e mereu aproape, trebuie doar să îi spui ceea ce te frământă. De ce nu m-ai sunat să vin să te iau?

-Am vrut să fiu puțin singură. Nici nu am realizat că am plâns.

-Nu trebuie să rămâi singură. Ce ai zice dacă deseară am vedea un film? Doar noi trei.

-Super. Vă aştept la mine la 8. Te iubesc, Aiden!spun animată şi îl strâng tare în brațe.

Aiden şi Diana sunt cei mai buni prieteni ai mei încă de la grădiniță. Suntem nedespărțiți. Mi-au fost întotdeauna aproape şi m-au ajutat să trec peste drama vieții mele.

Îmi reiau zâmbetul pentru că se sunase de oră, iar colegii începuseră să intre în clasă. Cei doi s-au pus în banca din fața mea, iar eu mi-am scos caietul pentru ora de biologie. Profesoara a intrat în clasă, iar după ea, un băiat înalt, cu ochii de un albastru limpede şi părul şaten, ciufulit. Era ceva în neregulă cu el, cu mirosul lui. Nu era tocmai....uman.

-Bună ziua, copii! El este noul vostru coleg, Christopher LaCrosse. Dragule, este un loc liber lângă Ailyn, te poți aşeza acolo.

Vocea doamnei Agatha a răsunat în toată clasa, ca de obicei, dar eu nu îmi puteam lua ochii de la el. Ceva e ciudat. De cum m-a zărit, pupilele i s-au dilatat brusc, iar bătăile inimii i-au accelerat considerabil.
Nu! Nu se poate!

-Ce cauți aici?mârâi amenințătoare. Mi-ai invadat teritoriul!

-Ailyn, draga mea, ai ceva de spus?

-Nu, doamna profesoară, doar mă prezentam noului coleg!joc puțin teatru, iar ea îmi zâmbește aprobator.

-Nu e ceea ce crezi!îmi şopteşte uşor şi eu tresar la auzul vocii sale.

Îmi concentrez atenția la lecție, văzând toate privirile colegilor ațintite asupra noastră.
Când se sună de pauză, îmi strâng lucrurile şi ies rapid din clasă, clocotind de nervi. Îl simt urmărindu-mă, aşa că mă grăbesc spre ieşire, fără să dau nimănui explicații. Nu mai am chef de nici o oră. Trebuie să ajung acasă şi să vorbesc cu mama. Avem un intrus.

Argh! Am atât de mers până acasă! De ce nu am plecat cu maşina? Cred că o să scurtez din drum prin pădure. O iau la fugă printre copaci, fără să mai văd altceva, în afară de drumul care duce spre casă. Simt cum cineva mă prinde de păr şi mă trânteşte la pămănt, punându-se deasupra mea.

-Un lup domesticit! O să fii o masă delicioasă!

Mă crispez la auzul acestor cuvinte şi îi privesc trăsăturile: părul negru şi răvăşit, ochii verzi şi tulburi, față fără riduri.

-Dă-mi drumul!urlu speriată, încercând să îi țin piept.

-Dispari de lângă ea, Jacob!

Vocea dură a şatenului se aude de la câțiva metri distanță.

-Exact ceea ce voiam să văd! Eram sigur că o să te agăți de prima fiară domesticită pe care o vezi!

-Dispari, am spus!se răsteşte din nou şi sare asupra lui, lovindu-l puternic cu capul de un copac şi cărându-i câțiva pumni până când tipul se retrage, transformându-se în lup. Dacă o mai atingi vreodată, îți jur că nu mai scapi!îl prinde de gât, se roteşte cu el de câteva ori şi apoi îl aruncă foarte departe.

Se apropie de mine şi mă ridică în brațe, fără să spună ceva.

- Ce a fost asta?rup tăcerea cu un glas mic, cuibărindu-mă la pieptul său, unde mă simțeam destul de protejată.

- Jacob... Alpha-ul haitei mele, răspunde reținut. Unde stai? Trebuie să te duc acasă.

-Continuă pe cărarea asta, vom ieşi chiar în grădină. Trebuie să îmi povesteşti.

-Nu acum, întâi trebuie să fim în siguranță!replică, privind în jur.