Strigătul

6.

Un țipăt ascuțit îmi invadează urechile şi, fără să îmi dau seama, ajung în fugă în fața uşii camerei lui Ailyn. Intru fără să mai stau pe gânduri şi caut puțin după un întrerupător, iar când dau de el, văd totul aranjat în cameră, nimic nu pare a fi în neregulă. Ea e întinsă pe pat, la fel cum am lăsat-o, doar că respiră greu şi are fruntea plină de broboane de sudoare.
Probabil are un coşmar!

O voce din capul meu îmi şopteşte. Cred că e ceea ce se numeşte conştiință. Şi pare să aibă dreptate. Mă apropii încet de pat şi văd cum strânge aşternuturile în mâinile ei micuțe. Mă aşez alături şi îmi lipesc fruntea de a ei, îi prind mâinile într-ale mele şi văd cum toți muşchii i se relaxează imediat, acesta fiind un semn clar că (,) corpul ei mă recunoaşte, dar nu doar al ei, ci şi întreaga mea ființă face la fel. Mă abțin cu foarte mare greutate să nu îi fur un sărut. Ştiu foarte bine că nu trebuie să fac asta. Poate e doar un impuls, deşi nu am mai avut niciodată sentimente aşa de puternice.

Trebuie să o liniştesc. Asta e principala mea misiune, aşa că încerc să mă abțin de la orice acțiune necugetată care ar putea să o sperie mai tare. Trec câteva minute, iar respirația i se încetineşte, dar bătăile inimii sunt în continuare accelerate şi îmi strânge cu putere brațele, înfigându-şi unghiile în carnea mea. Un icnet de durere îmi scapă atunci când sângele începe să îmi şiroiască, iar asta o facă să tresară şi să deschidă brusc ochii.
O secundă privește speriată, apoi se ridică şi se face ghem într-un colț al patului, strângând în brațe o pernă.

-Linişteşte-te! Sunt doar eu! Ai avut un coşmar!încerc să o fac să iasă din starea de şoc şi văd cum totul are efect destul de repede.

-Eu am făcut asta?întreabă uimită, privind spre brațele mele însângerate.

-Da, erai foarte agitată în somn, dar totul e bine acum.

-Nu pot să cred!țipă şi văd cum lacrimile i se adună în colțurile ochilor.

-Nu ai făcut nimic rău! Linişteşte-te!spun şi o trag în brațele mele atunci când îi văd intenția de a fugi.

-Ba da! Te-am rănit, Chris!spune suspinând.

-Nu e nimic! Eşti încă speriată. Încearcă să nu te mai agiți, spun calm şi îi mângâi uşor spatele cu palma, făcând-o să tresară la fiecare atingere.

-Trebuie să merg până la baie, replică încet şi se desprinde din brațele mele.

O privesc până când intră după uşa dură de lemn, închizând-o în urma ei.
Trec câteva minute în care nu se aude decât sunetul lin al apei chiuvetei, apoi un suspin îşi face apariția, dar îl sufocă imediat, semn că nu s-a liniştit.

-Ailyn, e totul în regulă?întreb, deşi ştiu foarte bine că răspunsul este "nu".

-Da, sunt bine!replică cu glas tremurat.

-Amândoi ştim că nu e aşa. Ai 2 minute la dispoziție să ieşi de acolo sau intru eu.

-Chris, nu mă poți obliga să fac ce nu vreau!

-Mai vedem noi, spun răspicat şi forțez uşa, dar îmi dau seama că e închisă.

Argh. Chiar e deşteaptă.

-Ailyn, te rog..

-Of, bine!o aud oftând şi apoi uşa se deschide încet, dezvelind de după ea o siluetă micuță, cu o față palidă şi plânsă.

-Arată-mi mâinile!

-Nu am făcut nimic. Nu mă descarc aşa!spune inocentă, întinzându-mi brațele limpezi.

-Mă bucur să aud asta!replic uşurat şi o trag într-o îmbrățişare strânsă.

-Lasă-mă să îți curăț rănile!o aud după câteva secunde, mormăind cu capul în pieptul meu.

-Se vor vindeca singure! Deja nici nu le mai simt!încerc să o conving.

-Te rog...,glasul inocent i se aude din nou, iar eu mă las păgubaş.

Nu o pot refuza, aşa că mă aşez în şezut şi o las să îşi joace rolul de doctor, pe care-l stăpâneşte foarte bine. După ce mă pansează, o rog să se aşeze la loc în pat şi o învelesc.

-Noapte bună! Mă strigi pentru orice, spun şi dau să ies din cameră, dar vocea ei alarmată mă opreşte.

-Chris, poți, te rog....să rămâi cu mine în seara asta? Promit să nu mai fac nici o prostie.

-Sigur, sunt aici.

Sting lumina şi îmi fac loc în pat, lângă ea.

-Mulțumesc!

-Nu ai de ce, micuțo! Acum, dormi. Trebuie să te odihneşti. Ai avut o seară grea, spun şi îi masez uşor fruntea.

-Aşa îmi făcea şi tata când eram mică!remarcă şi zâmbeşte slab în lumina lunii.

-Nu îți place?întreb agitat.

-Iubesc asta, doar că a trecut ceva timp. Nici nu ştiam că am coşmaruri aşa urâte!continuă şi simt cum se crispează.

-Probabil pentru că nu a mai fost nimeni lângă tine de mult timp ca să te audă!caut o explicație logică.

-Am țipat aşa tare?

- Nu sunt foarte sigur, dar oricum ai fost sonoră!chicotesc, încercând să îi schimb starea de spirit.

-Am plămâni buni!

A funcționat. I-am redat zâmbetul.

-Eşti foarte obosită, remarc atunci când o aud căscând. Încearcă să adormi. O să am grijă să îți înlătur visele urâte.

-Noapte bună, Chris!se conformează şi îmi lasă un sărut scurt pe obraz.

-Noapte bună, micuțo!replic şi o sărut uşor pe frunte, reluând masajul.