Ultimul Scrum de Țigară

Capitolul 2: Eva lui

     La media o aveți pe Eva!!!

_____________________________________

     I-ar fi recunoscut vocea dintr-un milion, era ea, știa asta. Și-o imaginase de prea multe ori și în prea multe ipostaze sau stări, dar nici una nu coincidea cu tonul supus pe care îl folosise acum. Și-o amintea ca fiind o femeie prea mândră și prea independentă ca să îngenuncheze umil în fața unui bărbat.

     Era sălbatică, naturală și, în primul rând, era liberă. Se îndrăgostise de libertatea asta a ei, de încăpățânarea și de fericirea ce-o învăluia ca o aură.

     Simțea că nu mai poate sta pe fotoliu ce-i fusese martor tăcut și se ridică, căutând-o cu privirea. Se retrase în umbră, de unde putea vedea cu ușurință intrarea în restaurant, așteptând-o. Își frecă palmele transpirate și își mușcă cu putere buza tremurândă. Se simțea ca un adolescent ce își pândea iubirea secretă, nerăbdător și emotiv. Încercă să-și stăpânească inima ce pulsa sângele într-un ritm nebunesc, dar fu în zadar, îndărătnica nu dorea să asculte de rațiune.

     Scena, în care un bărbat înalt și robust smunci furios mâna slabă a unei femei uscățive, i se derulase în fața ochilor cu încetinitorul. Sângele începu să-i pulseze cu și mai multă putere în vene, iar dinții îi erau încleștați la maxim. Îi văzu ochii negri și o recunoscu, deși, era altfel acum.

     Părul negru ca abanosul ce, doisprezece ani în urmă, îi cădea pe spate ca o cascadă, acum era de un șaten deschis, spălăcit; iar corpul voluptuos, ce altădată se mula perfect lângă a lui, acum era vestejit, ascuns sub o salopetă elegantă roșie.

     Arăta diferit.

     Nu mai era a lui.

     Nu mai era Eva lui.

     Respirația îi deveni sacadată și o agitație de nicăieri îi cuprinse corpul, alimentându-i dorința de a-i cere socoteală pentru nopțile dormite pe canapea, pentru că dormitorul încă mirosea a ea, pentru zilele în care oprea pe stradă orice brunetă cu păr lung crezând că e ea, pentru toate diminețile în care-i striga numele disperat de la balcon, pentru toate serile în care-și îneca durerea în sticla de vodcă.

     Dar se opri!

     Nu-și permitea să clacheze atât de grav, nu acum.

     Dacă universul le-a aranjat întâlnirea de acum seara, atunci își va juca cu succes toate cărțile, va miza cu precizie fiecare cuvânt, fiecare acțiune, până o va vedea îngenunchind și suferind așa cum suferise el, așa cum încă suferea.

     Își mai aprinse o țigară, trăgând la fel de lacom din ea și apoi își rezemă fruntea de una din coloanele reci ale clădirii. Avea nevoie de un moment în care să se adune, să lustruiască iluzia bărbatului perfect și s-o poarte fără mustrări de conștiință, dar, cel mai mult, avea nevoie de un moment în care să-și redeschidă rănile pentru a resimți durerea și a o folosi pe post de imbold.

     Doar așa o va putea face să plătească cu aceeași monedă, doar așa va putea merge până la capăt.

     Își îndreptă spatele, își aranjă părul lung, ciufulit și, cu un zâmbet arogant, păși în interiorul restaurantului.

     Era firesc ca fiecare femeie, liberă sau căsătorită, să-și întoarcă capul în direcția lui. Aura sa impozantă parcă le ademenea să-și delecteze privirea, iar asta nu făcea decât să-i hrănească orgoliul.

     Luând un pahar de șampanie, cercetă, fără să bată la ochi, sala în căutarea ei. O zări într-un cerc de șase persoane, cu capul plecat și vizibil neinteresată de discuția ce era în toi.

     Trebuia să-i atragă atenția, să o facă să aibă ochi doar pentru el, dar destul de subtil, nearătând a fi cu intenție. Își roti privirea în jur, căutând vreun prilej de care să se agațe și atunci soarta îi surâse din nou.

     La nici doi metri distanță, legănându-se plictisită de pe un picior pe altul, stătea una dintre puținele femei care nu l-a privit cu scop sexual.

     — Pe cine îmi văd ochii? rosti lingușitor, dar destul de tare încât să fie auzit de călăul sufletului său. Victoria Grigoriu!

     Se apropie cu un zâmbet șmecheresc și îi sărută măgulitor mâna frumoasei blonde, iar cu coada ochiului observă reacția de neprețuit a Evei.

     Punct ochit, punct lovit!

     — Ooo, domnule Bradu, ați coborât printre muritori? îl salută, în stilul caracteristic ei, Victoria.

     — Dacă știam că o zeiță ca tine mă așteaptă aici, coboram mai devreme! Oferă-mi acest dans, draga mea! îi ceru încrezător, trăgând-o după el pe ringul de dans.

     Blondina se încruntă și îl privi suspicios, dar îi făcu pe plac, lăsându-se condusă pe ritmul muzicii. Se întrebă, totuși, în sinea ei, ce-l lovi în cap pe Cosmin! Deși, se tachinaseră ca întotdeauna, simțea că ceva e diferit în tonul cu care o făcuse el, iar acum acest dans, prea ispititor, după părerea ei, o lăsă nedumerită, dar o amuză.

     — Domnule Bradu, vreți să mă seduceți? îl întrebă serioasă, chiar dacă abia își stăpânea chicotele.

     — Funcționează?

     — Dacă ar fi funcționat, probabil, nu aș fi observat cum tot privești peste umărul meu, deci, care-i treaba?

     — Ce zici de un joc, draga mea? o întrebă ademenitor, parcă îndemnând-o să accepte.

     Victoria îl privi din nou suspicios, neștiind acum la ce să se aștepte din partea lui. Îl cunoștea de mai bine de cinci ani, dar niciodată nu-l văzu cu atâta ardoare în ochi. Ceva se schimbase în el și era, al dracului, de tentată să afle ce.

     — Atâta timp cât eu nu am de suferit, mă bag! îi răspunse calm, așteptându-i reacția.

     — E un joc nevinovat! Trebuie doar să-mi ții hangul, de restul mă ocup eu.

     — Știai înainte să te apropii de mine că voi accepta nebuneala asta, nu?

     Bărbatul îi zâmbi învingător și, chiar dacă nu scoase nici un sunet, blonda îi citi răspunsul în ochi. Nu mai avuse ocazia să aibă în fața ei un Cosmin jucăuș și era curioasă până unde va merge.

     — Din câte mi-am dat seama, vrei să faci pe cineva gelos!

     — Nu pe oricine! afirmă mândru. O vezi pe femeia în roșu din dreapta ta? întrebă, așteptând încuviințarea Victoriei. E Eva!

     — Eva? Eva ta?

     Nu, nu mai era a lui! Deși, înainte îi făcea plăcere când cineva îi spunea Eva lui, acum cuvintele astea stârneau cu totul altfel de sentimente, îl lăsau rece, de parcă lipsea ceva. Zadarnic încerca să readucă sentimentul de plăcere, își pierduse din semnificație deja.

     Era ca și cum încerca să lipească firicelele unui scrum de țigară împrăștiate de vânt, adică imposibil.