Ultimul Scrum de Țigară

Capitolul 16: Am eu secretele mele!

       Drumul spre casă, lui Cosmin i se păruse exagerat de lung. Simțea că liniștea intensă, ce cuprinse salonul automobilului, îi rodea în tâmplele asemenea valului tăios ce scobea în stâncă – cu mișcări frecvente și precise îi găurea învelișul, lăsându-l pradă ropotului de gânduri. Victoria era surprinzător de tăcută, iar el de un singur lucru nu avea acum nevoie – de tăcere.

     O vedea cu coada ochiului cum privea fix prin parbriz de parcă soluția tuturor problemelor se afla acolo; cum își încrețea îngândurată sprâncenele de culoarea mahonului, cum își strângea buzele sângerii ca mai apoi să și le frământe între ele.

     De câteva ori își propuse să o întrebe dacă e bine, dar renunță de fiecare dată. Intuia ce se petrecea în mintea sa; fusese, fără consimțământul ei, de prea multe ori, martor și protagonist la spectacolul furnizat de familia Bradu.

     Victoria părea, într-adevăr, prea pierdută printre vârtejurile de gânduri. O cină mediocră în familie se transformase într-un maraton de insulte mascate subtil sub forma unor replici nevinovate. Avuse, în acei cinci ani de când îl cunoștea pe tânărul fotograf, numeroase ocazii să stea la taclale cu Taisea Bradu și suportase destule replici deplasate din partea lui Andrei, însă niciodată nu s-a gândit că cei doi sunt atât de dispuși să apese acolo unde îl durea pe Cosmin cel mai mult .

     Când vehiculul opri în fața blocului, tânăra coborî mașinal șoptind un ,,noapte bună" și, aproape împiedicându-se pe picioare, porni cu pași șovăitori spre clădire.

     Gândurile i se dezlănțuiseră complet în cap și o durere ascuțită îi săgetă tâmplele. Se opri confuză și privind în jur, realiză că se afla în fața apartamentului său. Își scutură ușor capul în speranța de a scăpa de durere, dar și pentru a își aminti cum ajunse acolo. Ultimul lucru pe care memoria sa bleagă i-l redă clar fu momentul în care se urcă în mașina lui Cosmin, de acolo firul i se tăie. Totul era într-o ceață densă și nu putea desluși nimic. Un detaliu simplu cum ar fi dacă luase ascensorul sau dacă mersese pe scări i se păru imposibil de amintit, de parcă se petrecuseră cu ani în urmă și zadarnic răscolea acum printre sertarele memoriei.

     Când realiză că fusese cu capul în nori în tot acest timp, intră rapid în locuința sa și, aruncând din mers geanta și paltonul pe canapea, se îndreptă spre bucătărie unde știa că o așteaptă o sticlă de Rară Neagră.

     Evenimentele din seara asta o secaseră de toate puterile și avea nevoie de un pahar de vin pentru a își domoli gândurile nestăvilite sau pentru a le reduce la tăcere măcar pentru o noapte. Nu-i de mirare că mintea sa o luase pe arătură.

     Cu un pahar de vin în mână și cu mintea încă vraiște, Victoria aruncă din picioare pantofii cu toc cui și, rezemându-se de perete, se lăsă în jos până când fundul său atinse podeaua. Stătu nemișcată câteva secunde, timp în care se examină cu privirea în oglinda din fața ei, apoi izbucni într-un râs zgomotos, aproape isteric. Poziția în care încremenise i se păru una demnă de toată mila. Desculță, cu părul ciufulit, cu picioarele strânse la piept și cu un pahar de vin negru în mână – era o imagine numai bună pentru casa de nebuni, – înafara paharului, bineînțeles! Cel mai probabil era pe drumul cel bun spre balamuc, iar încă o întâlnire asemănătoare celei din seara asta îi va oferi, la sigur, bilet la Costiujeni*.

     Zornăitul enervant al sonerii îi calmă un pic criza de isterie și, ridicându-se greoi de pe podea, porni spre ușă.

     „Drăcie, probabil mi-am speriat vecinii cu hlizitul în toiul nopții" își spuse în gând, deschizând ușa fără să se asigure prin vizor.