Ultimul Scrum de Țigară

Capitolul 8: Răul cel mai puțin mizerabil

      Tânăra privi stupefiată când spre unul din bărbați când spre celălalt. Dacă prin vreo minune cerească pământul s-ar fi deschis atunci, s-ar fi lăsat înghițită de acesta fără să riposteze. Își plecă umilă capul în jos asemenea victimei în fața călăului și se blestemă în gând că nu fusese atentă la discuția celor doi din seara precedentă, altfel ar fi știut la ce oră urmau să se întâlnească.

     — Eva, draga mea, intră, te rog! o pofti entuziasmat Vali. Nici nu-ți imaginezi cât mă bucur că ai venit, lasă actele alea, am ceva mai important să-ți spun! afirmă bărbatul, luându-i foile din mână și făcând-o pe tânără să-și ridice ochii către acesta. Cosmin Bradu – aici de față, zise, arătând spre blond – a acceptat să lucreze cu noi la proiectul Per aspera ad astra*, îți vine să crezi? În sfârșit totul se va pune pe roate. Când eu eram gata să renunț, tu și Elena mi-ați arătat că dacă o ușă se închide, alta se va deschide neapărat. Iată și ușa, nici nu știi cât de recunoscător îți sunt! îi zise Dumitrescu, strângând-o ușor de mână. Ia loc, te rog!

     Mai mult târâtă de Vali, decât capabilă să se miște singură, Eva se așeză docilă într-unul din fotolii și își lăsă, din nou ochii în jos. La prima vedere părea a fi interesată de modelul sofisticat al parchetului, însă doar ea știa cu câtă voință își stăpânea furtuna din sufletul ei.

    Întors doar pe jumătate spre cei doi, Cosmin își permise s-o examineze cât de meticulos posibil, dar ceea ce descoperea nu-i aducea deloc satisfacție. Era prea timidă, prea fără apărare.

     S-o știe așa expusă în fața sa era mai mult decât a visat în toți acești ani, dar ceva nu se potrivea deloc la această imagine. Cu ochii plecați, cu mâinile agitate în poală și buzele tremurânde părea mult mai mică decât și-o amintea. Era mai degrabă o căprioară încolțită ce se complăcea cu sfârșitul, decât leoaica înfocată din amintirile lui. Nu o văzuse niciodată cu privirea plecată, chiar și atunci când se contrazicea cu mama lui își ținea capul sus cu dârzenie.

     Se simțea devastat de un amalgam de sentimente, unul mai diferit ca altul. Ba o detesta cu toată ființa lui, ba dorea s-o ia în brațe și să-și aline dorul de ea. Nici el nu mai înțelegea ce i se perinda prin corp și ce îi curgea prin vene. Inițial, dacă cineva l-ar fi întrebat, ar fi răspuns, fără a sta la dubii, că tot ce simțea pentru femeia din fața lui era un temeinic sentiment de ură, dar atunci, având-o în fața lui, toată materia neagră din jurul inimii lui începuse să crape și întregul său zid să se clatine. Speriat de vârtejul trecutului ce îl ademenea ca o sirenă și de sentimentele pe care și le dorea adânc îngropate, Cosmin tresări și-și scutură capul, alungând astfel orice idee ce i-ar putea pune planul în pericol.

     — Eva, prezintă-i lui Cosmin, toate detaliile referitoare la proiect: locații, persoane, însemnătatea acestora și, cel mai important, conveniți când puteți purcede la drum! Acum vă las să vă cunoaște-ți mai bine, de vreme ce veți lucra împreună! rosti Vali bucuros, îndreptându-se spre ușă.

    — Poftim?!

     Două voci uimite răsunară concomitent în încăpere, dar pe timbruri diferite și transmițând emoții la fel de diferite. Una era plină de groază, trădând tumultul sufletesc, iar cealaltă era ușurată că planul decurgea mai rapid decât mintea sa anticipase.

     — Cu cât mai devreme cu atât mai bine, vreau să fiți doar voi doi, fără alte distrageri!

     Entuziasmat peste culme că proiectul său va prinde aripi, lui Dumitrescu nici măcar nu-i trecu prin cap că persoanelor din fața sa nu le trebuiau alte distrageri din simplul motiv că mințile lor erau deja preocupate una de alta. Cu un zâmbet triumfător pe buze, bărbatul părăsi biroul, lăsându-i pe cei doi cu gura căscată.

     Surprinsă de decizia mentorului său – Vali Dumitrescu reprezenta pentru Eva mai mult decât un simplu prieten de familie, era persoana care a tras-o de la marginea prăpastiei și i-a aprins flacăra vieții – femeia icni și, din imprudență, își ridică ochii spre cele două mări albastre. Contrar așteptărilor sale, Cosmin nu se încruntă, nu-i reproșă nimic și nici măcar nu se strâmbă. Se depărtă de geam și se așeză nonșalant pe canapeaua din fața ei. Chipul său nu trădă nici o emoție, iar privirea sa calmă o făcu pe Eva să-și încleșteze dinții.

     Oare nu mă recunoaște? gândi femeia și simți cum un nod usturător i se formase în gât.

     În toți acești ani simțul vinovăției n-a părăsit-o nici măcar pentru o clipă, regreta cu toată ființa sa că l-a abandonat exact în ziua care ar fi trebuit să devină cea mai fericită din viața lor, dar, spre binele amândurora, a ales să se lase dusă de curent decât să înoate împotriva lui. Știuse de la început că binele acesta nu era decât, din toate relele, răul cel mai puțin mizerabil.

     Sau poate se înșelase! Poate era cel mai mizerabil!

     Până atunci nu cunoscuse suferință sufletească atât de mare încât să te omoare cu încetinitorul până când ajungi să devii doar un corp umblător fără suflu vital în el, doar o carcasă goală pe dinăuntru. Un singur motiv o reținuse din a-și omorî și trupul, un singur motiv pentru care acceptase ca toată durerea asta să o devoreze din interior ca un parazit ce se hrănește din gazdă până la epuizare.

     În momentul când era gata să-și îngroape sufletul, apăruse Vali în calea ei și o învățase cum să facă față acestei dureri. Deși nu știa nici în prezent care era cauza nenorocirii tinerei, bărbatul de patruzeci și trei de ani i-a sporit pofta de viață și a învățat-o cum să împartă soarta cu durerea. Precum un părinte care îngrijește de genunchii juliți ai copilului său, Dumitrescu i-a bandajat rănile sufletului ei și a tratat-o cu o dragoste paternă necondiționată.

     Făcând o aberantă comparație dintre starea sufletului ei în convalescență și calmul iritant de pe chipul bărbatului pe care îl iubea, Eva simțise cum o furie oarbă puse stăpânire pe inima ei. Se întrebă cum puteau – atât de ușor – doisprezece ani să șteargă amintirea chipului ei, cum toată iubirea ce jurase că i-o purta a permis să n-o recunoască, cum e posibil când ochii ei și l-au amintit din prima fracțiune de secundă, când mintea ei l-a regăsit de la prima silabă rostită!

     De partea cealaltă, Cosmin Bradu, în ciuda placidității ce o afișa pe dinafară, fierbea în propriile sentimente, luptându-se cu demonii ce atentau la sufletul său, dar totodată forțându-se să păstreze intact un scrum de țigară ce-și aștepta destinul inevitabil.

___________________________________

     * Per aspera ad astra, lat. – Prin greutăți, spre stele

  ___________________________________  

     Iertați-mi postarea atât de mult întârziată și greșelile care la sigur se ascund pe undeva prin textul de mai sus.

     Probabil v-ați întrebat – Ce, naiba, e cu tipa asta de postează din paște în paște?!

     Răspunsul e simplu – nu duc lipsă de inspirație și nici lipsă de timp (mă rog, am doi copii care îmi suprasolicită creierul cu imaginația lor pusă în practică, dar asta se rezolvă), pur și simplu nu-mi pot reveni după o pauză (neintenționată) și, tot încercând să găsesc o soluție cum să mă reapuc de scris, pauza crește și crește... și crește, până când ajung să-mi fie rușine față de oamenii care jertfesc din timpul lor pentru a-mi citi aberațiile și pentru a-și lăsa părerea.

     Îmi pare nespus de rău!!!

     Sper, cumva, prin vreo minune, pofta asta de scris să-mi sporească și să postez regulat!!!

     P.S. Vă mulțumesc enorm pentru voturile și părerile voastre, îmi cresc urechile când le citesc!!!

     Vă pup!!!