Ultimul Scrum de Țigară

Capitolul 7: Dulcea agonie

     Forfota din interiorul clădirii îl făcu pe Cosmin să înlemnească pe loc și să se uite încruntat la oamenii din jur. Avuse dreptate când crezu că construcția semăna a complex sportiv, pentru că chiar era unul. Zeci de oameni umblau de colo-colo cu prosoapele în jurul gâtului și îmbrăcați în costume de trening. Avuse impresia că Vali deține un studio de fotografie, dar se înșelase.

     — Bună ziua, Cosmin Bradu sunt! se prezentase amabil femeii ce se afla la recepție. Am o întâlnire cu domnul Dumitrescu.

     — Oh! exclamase surprinsă tânăra, afișând un zâmbet orbitor. Bună ziua! Domnul vă așteaptă, vă conduc în biroul dumnealui!

      Cosmin o urmă tăcut până la ușile metalice ale unui lift și, când acestea se deschise, intrase amândoi în interiorul cabinei. Pentru câteva secunde, timp în care ascensorul a urcat până la etajul trei, blondul a trăit soarta unui exponat într-o sală de expoziție. A simțit privirea iscoditoare a femeii de lângă el cercetând fiecare părticică a corpului său și stăruind prea mult pe unele locuri. Se prefăcea că nu-i observă ocheadele insistente, dar, totuși, șatena asta cu tocuri kilometrice ori suferea de simțul indiscreției, ori nu mai văzuse un bărbat blond cu plete lungi.

     La un moment dat o surprinse cu coada ochiului cum își duse degetul arătător spre buze, îl băgase în gură și începuse să se joace cu dinții albi peste unghia de un roșu regal.

     A răsuflat ușurat când ușile metalice s-au deschis și femeia a luat-o înainte, ghidându-l spre biroul lui Dumitrescu. Pantofii înalții scoteau un sunet ascuțit, provocându-i tânărului un ușor deranj la nivelul urechilor, iar șoldurile acoperite de o fustă neagră de tip creion se mișcau, după părerea lui Cosmin, prea senzual, prea provocator.

     Ce, Dumnezeule, era în neregulă cu femeia asta?

     Avuse diferite situații – unele plăcute, altele mai puțin plăcute – în care femeile îl abordau, dar tipa asta le întrecea pe toate. Era în călduri și nu se deranja să ascundă asta.

     Șatena se opri în fața unei uși albe ciocănind ușor și, după ce îi anunță prezența, îi făcu semn să intre, mușcându-și, totodată, buza roșie.

     Blondul trecuse pe lângă ea în cel mai indiferent mod posibil pentru asemenea situație, deși îi venea să-și dea ochii peste cap.

     — Cosmin! Mă bucur enorm să te revăd! îl întâmpină jovial Dumitrescu.

     — Vali, mulțumesc pentru invitație! rosti politicos tânărul, strângându-i mâna bărbatului din fața sa.

     — Ia loc, te rog! zise, făcându-i semn spre o canapea gri cu imprimeuri florale de un roz țipător– ciudată combinație! – gândi Cosmin. Bei ceva: o cafea, un ceai?

     — Nu, mulțumesc!

     — Te poți retrage, Anastasia! o înștiință Vali pe femeia ce încă îl privea insistent pe blond și se așeză pe unul din fotoliile asemănătoare canapelei. Cred că Victoria ți-a spus despre proiectul educațional pe care l-am pus în aplicare acum doi ani! afirmă bărbatul și așteptă o încuviințare. N-o s-o iau pe ocolite și îți voi spune direct că merge nu prea bine. La început părea simplu – am deschis o școală, am găsit niște absolvenți ai școlilor internat și le-am dat să învețe. Dar n-a fost chiar atât de ușor. Sistemul birocratic din Moldova e dispus să-ți pună bețe în roate la fiecare mișcare pe care o faci. Te sapă și te scurge din toate părțile. Toți vor să rupă cât mai mult din tine și nu se lasă până nu rămâi în fundul gol. S-au inventat atâtea impozite, TVA, autorizații și alte porcării care-mi fac creierul să fumege. E, pur și simplu, imposibil să facă omul o faptă bună în ziua de azi fără a nu fi taxat de stat. Astfel a început să ne sufle vântul prin buzunare și aveam nevoie disperată de un plan. Ideea implicării tale în toată harababura asta i-a venit Elenei și, pot să spun că întregul nostru plan e clădit pe tine.

     O curiozitate stranie se instală printre gândurile lui Cosmin și nu se abținuse să-l privească încruntat pe Vali.

     — De ce eu? îl întrebă mai mult de umplutură, știind că bărbatul din fața sa în curând avea să-l lumineze. Motivul banilor, cred că poate fi exclus din start, nu? Mă faci să cred că nu ai nevoie de o simplă donație, vrei mai multă implicare. Deci, ce crezi că aș putea să fac eu?

     — Ceea ce poți tu mai bine! veni, neîntârziat, răspunsul lui Dumitrescu. Să faci fotografii! Vreau să pozezi copiii orfelinatelor din țară, să capturezi realitatea și s-o transpui pe hârtie.

      Cosmin pufni plictisit, privindu-l amuzat și sperând că glumește, dar chipul hotărât al bărbatului îi dădu de înțeles că e cât se poate de serios.

     — Nu mă înțeleg cu copiii! rosti blondul, punându-și mâinile în sân. Întotdeauna m-au iritat mucoșii ăștia mici, fâțâindu-se printre picioarele mele. Eu nu sunt făcut să stau în preajma lor, cu atât mai mult să-i fotografiez. Să știi că ăștia de la reviste au fotografii lor și, pentru un articol mai bunișor, i-ar pune la treabă.

     — Nu vreau un articol amărât în vreo revistă pe care oamenii s-o citească din plictiseală și s-o răsfoiască fără a acorda vreo atenție poveștii din spatele imaginilor! declară nemulțumit Vali, ridicându-se din fotoliu și apropiindu-se de geam. Vreau ca ei să se transpună în realitatea pozelor și să simtă durerea acelor copii, iar tu ești bun la asta.

     — Ce ai în plan? întrebă confuz blondul.

     — O expoziție... o expoziție la Centre de la Photographie! afirmă mândru bărbatul, întorcându-se și privindu-l direct în ochii pe Cosmin.

     Dacă până acum nu pricepea legătura lui cu proiectul ăsta educațional a lui Dumitrescu și credea că poate omul nu gândește limpede, acum era sigur că mințile bărbatului din fața sa erau aburite zdravăn.

     — Imposibil! afirmă amuzat. Centre de la Photographie e cea mai nedisponibilă galerie din Europa. Orice fotograf care se respectă și-ar dori ca, măcar o dată, să-i apară lucrările acolo, dar toate zilele din calendar sunt rezervate pentru câțiva ani înainte.

     — Ce zici de treisprezece octombrie anul acesta? întrebă retoric Vali. Elena a reușit să se împrietenească cu administratoarea galeriei și aceasta a găsit un ochi pentru noi. Deci, te bagi?

     — Incredibil! șopti blondul perplex. Să pregătești o expoziție întreagă în doar două săptămâni e nebunie curată, dar ai noroc că îmi plac provocările! îi răspunse ridicându-se în picioare și bătând palma cu bărbatul care, câteva clipe în urmă, i se păru mai afumat ca Lindsay Lohan.

     Gândul că avea să lucreze cu niște copii îl făcuse pe Cosmin să ofteze scurt și gândi că va avea nevoie de tot calmul din lume pentru a suporta niște mucoși loviți de soartă. Nu avea nimic contra lor, ba chiar îi era milă de ei și nu le invidia deloc destinul. Dar toate astea prefera să le simtă de la distanță, fără a se implica prea mult.

      Un ciocănit ușor îl făcu pe Cosmin să-și îndrepte spatele și să-și întoarcă privirea spre geamul prin care, câteva momente în urmă, privea Dumitrescu. Priveliștea era mirifică și razele soarelui scăldau cu ardoare ultimele pete de culoare ale acestui an.

     — Vali, poți să-mi semnezi... oh, scuze, nu voiam să deranjez!

     Vocea caldă și rezervată a tinerei îl făcu pe Cosmin să tresară. Palmele i s-au strâns automat în pumni și maxilarul a început a scrâșni sub presiunea mandibulei. S-a întors cu încetinitorul spre sursa sunetului și pentru câteva fracțiuni de secundă avuse impresia că timpul s-a oprit, că abisurile alea negre l-au înghițit și nu mai are scăpare din mreaja lor. Se simțea înverșunat, dar, totodată, extaziat de dulcea agonie.