Tăria cu care uneori te îmbărbătezi să exiști e doar o iluzie cu care mintea ta te protejează, doar un scrum de țigară pe care te chinui să-l menții intact, dar e nevoie doar de o adiere de vânt ca să distrugă tot în ce ai crezut vreodată.
Senti...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ajuns în apartamentul său, Cosmin trânti ușa și, rezemându-se de ea, se prelinse ușor în jos, scoțând un jalnic suspin. Nu-și prea amintea cum ajunsese până acolo. Știa doar că imediat ce ieșise din biroul lui Dumitrescu creierul lui a pornit modul autopilot și, precum un robot care a primit comanda acasă, a parcurs automat tot drumul.
Înghițit de liniștea din holul locuinței sale, tânărul realiză că, odată cu suspinul ce-i părăsise coșul pieptului, o piatră i se instală la baza gâtului, făcând ca procesul de respirat să devină din ce în ce mai dificil.
Cu greu se ridică de la podea și, ținându-se de pereții zugrăviți în gri, se îndreptă spre bucătărie. Luă o sticlă de apă din frigider și o bău pe nerăsuflate, dar blocajul din gât nu-i dispăru. Din contra, se amplificase, dând naștere unei senzații de fierbințeală ce-i ardea trupul din interior.
Avea nevoie să stingă focul aprig ce-l mistuia cu încetinitorul, dar nu știa cum. Suferința ce i-o cauza, chiar dacă era prea crudă, era, totuși, suportabilă. În toți acești ani învățase cum să conviețuiască cu ea, cum să-și împartă sufletul cu ea pentru a nu-l nimici de tot, dar de data asta era diferit. Nu mai putea să o controleze. Ceva se declanșase în el și nu știa cum să-l oprească.
Confuz de tot ce se petrecea în interiorul său, intră în cabina de duș îmbrăcat și dădu drumul la apa rece. Își plecă capul în jos, sprijinindu-l de perete și minute bune se lăsă biciuit pe creștet de șirlăul de apă. Când simți că picioarele-i cedează, se întoarse și se prelinse în jos, strângându-și genunchii la piept.
În mintea sa era un haos total, imagini cu acea femeie îi scăpărau în gând și cu cât se împotrivea mai mult cu atât deveneau mai clare și mai reale, mai dureros de reale. O avuse în fața lui, la jumătate de metru distanță. Ar fi putut să-și urle toată durerea atunci în fața ei. Ar fi putut să-i asculte justificările. Ar fi putut să o întrebe de ce l-a părăsit, de ce l-a abandonat în acea zi, de ce l-a lăsat ca pe ultimul prost să o aștepte la ușa oficiului stării civile.
Treptat, în mintea lui chipul Evei fusese înlocuit de imagini din ziua aceea. Își amintea perfect cum se trezise entuziasmat în acea dimineață și, emoționat din cale afară, își încheiase de câteva ori greșit nasturii la cămașă albă. Ajuns în fața blocului, se întorsese înapoi pentru că ieșise în papuci de cameră, iar la florărie, din neatenție, luă un alt buchet decât cel comandat. Florăreasa alergase câțiva metri din urma lui pentru a i-l da pe cel potrivit.
Sosise cu douăzeci de minute mai devreme, de aceea merse la ofițerul stării civile pentru a-l informa că doreau să depună cererea și să li se oficieze căsătoria în aceeași zi. După ce achitase pentru serviciu, ieși afară și o așteptă nerăbdător asemeni unui copil ce așteaptă dimineața de Crăciun. Era fericit, simțea cum prin vene i se scurgea euforia. În întreaga lui viață nu fusese mai împlinit decât era atunci.
