Ultimul Scrum de Țigară

Capitolul 12: Revedere

       Contrar firescului imbold de a trece pe lângă poarta de fier forjat a familiei Bradu, Cosmin opri, totuși, mașina, dar nu cuteza încă să coboare, privind un punct inexisten prin parbriz. Victoria părea și ea pierdută în altă lume.

     — Am văzut-o azi pe Eva! spuse dintr-o dată tânărul.

     Victoria își întoarse capul spre el și îl privi confuză de parcă acesta vorbise chinezește.

     — De fapt, văzut e puțin spus, am vorbit cu ea... singuri! rosti ultimul cuvânt aproape în șoaptă, rememorând expresia stingherită a Evei din acea după-amiază.

     — Adică... singuri-singurei?... între patru pereți? îl întrebă suspect blonda.

     — Nu-ți face griji, n-am luat-o pe sus! M-am stăpânit perfect!

     Da, faimosul fotograf s-a stăpânit perfect! Deși fiecare mușchi din corpul său urla după o simplă atingere, fiecare nerv tânjea după senzații vechi, Cosmin Bradu s-a stăpânit perfect, refuzând cu desăvârșire să-i ceară socoteală acelei femei.

     — Asta mă și îngrijorează! spuse iritată. Știi prea bine ce se întâmplă când ții toate astea în tine.

     — Nu le-am ținut, vezi! Ți le-am spus ție!

     — Nu mie! Evei... ei trebuie să-i spui, în fața ei trebuie să te deschizi!

     — Încă nu e timpul! spuse încet privind același punct invizibil.

     — Dar când, Cosmine? strigă enervată de calmul de care dădea dovadă prietenul ei.

     — Să mergem în casă! rosti inexpresiv, deschizând portiera și ieșind din autovehicul.

       Victoria îl privi indignată cum își aranja sacoul de culoarea trabucului și își încheia nasturele de la mijloc. Cu câteva pletele blonde în vânt, altele răsfirate peste umeri, cu ochii oblici încadrați în gene subțiri, ce te hipnotizau cu irisurile de un albastru celest, Cosmin Bradu părea bărbatul perfect pogorât de printre zeii Asgard-ului. Dar pe cât de ideal îi era exteriorul, pe atât de înverșunat și încăpățânat îi era sufletul, iar prietenia cu el era o adevărată provocare. Știindu-l de ani buni, tânăra blondă ar fi trebuit să se fi obișnuit cu felul său de a închide un subiect, dar bărbatul ăsta reușea de fiecare dată s-o lase cu gura căscată.

      Privind spre casa părintească blondul scăpă un oftat, apoi își întoarse privirea spre mașină. Ochii Victoriei, încadrați în gene lungi, rimelate perfect, îi urmăreau agili mișcările. Îi deschise portiera, menținându-și expresia impasibilă a feței și invitând-o cu un simplu gest al mâinii spre locuința părinților săi.

      Nici nu reușise să deschidă bine ușa că în întâmpinarea lor le ieși doamna Bradu, elegantă ca întotdeauna și cu buzele roșii curbate adânc într-un zâmbet de satisfacție.

     — Dragii mei, bine ați venit! le ură, îmbrățișându-și fiul și sărutând superficial obrajii Victoriei. Intrați, intrați! îi îndemnă, luându-le hainele.

     — Bine v-am găsit! răspunse tânăra, zâmbind timid și încercând să scape de senzația neplăcută ce puse stăpânire pe ea.

     — Viculea, dorogaya*, skolko let, skolko zim**! se auzi o voce masculină cu intonații lingușitoare care avu efectul unui duș rece pentru Victoria.

      Bărbatul din fața ei, ce purta denumirea de frate al lui Cosmin, nu avea nimic comun cu bunul său prieten. Dacă cineva s-ar fi găsit s-o contrazică și ar fi băgat ca dovadă ochii albaștri ce erau caracteristici tuturor celor din familia Bradu, atunci Victoria ar fi găsit cel puțin zece diferențe între cele două nuanțe. În timp ce privirea lui Cosmin era asemenea cerului de vară, azurie cu umbre ușor cenușii, cea a lui Andrei era rece, electrizantă, un fel de lapis lazuli***.