Ultimul Scrum de Țigară

Capitolul 5: Era doar un fir de praf

     Septembrie, cu adierile lui reci și spontane, îi loviră direct în față, fără vreo avertizare. Ieșiră amândoi în răcoarea binevenită și se opriră la câțiva pași de ușă. În liniștea nopții, stătură așa, în fața restaurantului, încremeniți, de parcă așteptau ca vântul nemilos să-i curețe de ceva.

     Pe ea de oboseală.

     Pe el de durere.

     Erau liniștiți, cu ochii închiși, de parcă ar fi adormit, sau chiar murit. Doar aburii calzi ce le ieșeau de pe nas în timp ce expirau erau singurele semne că nu sunt niște statui înțepenite de timp.

     La un moment dat, un suspin jalnic îi țâșnise de pe buze lui Cosmin și Victoria tresărise, deschizând ochii și privindu-l încruntată, de parcă-l acuza c-o trezise din cel mai frumos vis pe care l-a avut vreodată.

     — Care-i treaba cu proiectul lui Dumitrescu? întrebă tânărul, deschizând ochii și îndreptându-i spre cer.

     Îi plăcea cerul noaptea. Milioanele de stele ce luminau bolta îi aminteau încă o dată cât de mic și neînsemnat era, cât de puțin conta el pentru univers. Era doar un fir de praf aruncat la nimereală de care nimeni nu are nevoie și nimănui nu-i pasă. Dacă cineva i-ar fi auzit gândurile, ar fi zis că stima lui de sine e mai mică decât un bob de mazăre, dar pe el nu-l interesau părerile altora. Era prea absorbit de propriile lui gânduri.

     — E un proiect educațional de caritate, răspunse Victoria, continuând să-l privească. Include toate orfelinatele din Moldova și are la bază plasarea absolvenților acestor instituții în societate. Majoritatea dintre ei, după ce ating majoratul o iau pe căi greșite și în cel mai scurt timp ajung ori la închisoare, ori morți prin canale. În casele de copii și școlile internat din țară sunt aproximativ 4000 de copii. Pentru Moldova, crede-mă, e o cifră foarte mare. Nu știu de ce, dar Vali e foarte sensibil în legătură cu acest subiect, se implică personal în toate activitățile. A atras deja câteva persoane, dar fiind vorba de voluntariat, puțini îți dau o mână de ajutor în ziua de azi.

     — Nu prea văd cum aș putea ajuta eu! spuse nedumerit Cosmin, întorcându-și privirea spre tânăra blondă din stânga lui. Dacă e vorba de vreo donație, nu-i nici o problemă, semnez un cec și asta e! Nu știu ce altceva aș putea face, cu copii nu mă prea împac, cu adolescenții nici atât!

     — N-am idee! spuse Victoria, ridicând din umeri. M-a sunat ieri seara și m-a întrebat de tine, dorea cu nerăbdare să te găsească. Am încercat să te caut, dar erai, ca de obicei, înafara ariei de acoperire. Uneori am impresia că apartamentul tău e un fel de buncăr izolat și cum intri în el, cum îți cade rețeaua. Cred că mai bine te-ai vedea cu el mâine, sigur vei afla mai multe. Eu cunosc doar situația generală.

     Continua s-o privească curios pe blondă, dar nu schița nici un cuvânt. Părea adâncit în gândurile sale de parcă analiza la mărunt fiecare cuvânt rostit de Victoria. Cutele de pe frunte i se încrețiseră brusc și ochii i se îngustară. Nu era interesat de acte de caritate și niciodată nu se implica mai mult decât era cazul, dar dacă proiectul acesta îl putea aduce mai aproape de Eva, era gata să-și întindă sufletul pe tavă.

     — Se lasă rece! afirmă dintr-odată. Vrei să te duc acasă?

     — Nu, sunt cu mașina, mi-o aduce imediat valetul! răspunse tânăra, afișând un zâmbet cald. Ce vei face? Te vei duce mâine?

     Își privi boturile pantofilor pentru câteva secunde. Erau lustruiți perfect încât lumina felinarelor se reflecta frumos în luciul lor. O frunză gălbuie târâtă de vânt se așezase pe una dintre încălțările lui, făcându-l să zâmbească ironic. Toamna începea să-și intre în drepturi și natura pleca supusă capul în fața sorții. Deși zilele erau călduroase, amintindu-ți de vară, nopțile era reci și dure, potrivite pentru un sfârșit de răpciune*.

     — Cred că da, nu am nimic de pierdut! răspunse într-un final când în fața lor se opri Honda Victoriei.

     — Să mă suni, să-mi spui cum a fost! îi spuse tânăra urcându-se în mașina sa. Noapte bună, Cosmin!

     Nu așteptase răspunsul lui, ci porni mașina și se grăbi să iasă din curtea restaurantului, cotind la dreapta pe strada goală. Se simțea prea obosită și tânjea după patul său.

     — Noapte bună, Victoria! șopti în urma ei. Sau cel puțin sper să fie.

     Drumul spre casă a fost mai lung ca niciodată. Cu cât se grăbea să ajungă mai repede, cu atât mai multe piedici îi apăreau în cale. Zăbovea secunde întregi la semafor, strada directă spre apartamentul său era în reparații și trebuia să facă ocolire, la trecerea de pietoni se găsea câte vreun bețiv tupeist ce făcea un pas înainte și doi înapoi. Era iritat și motivul iritației lui se zvârcolea prin gândurile sale. În alte zile nu ar fi atras atenția la toate astea fleacuri, dar în această seară îl enervau la culme. Parcă însuși Universul complota împotriva lui.

     Când, într-un final, deschise ușa apartamentului său, întreaga lui energie dispăruse de parcă cineva i-o scoase din el cu forța. Nu se obosi să aprindă lumina și înaintă pe holul obscur, ținându-se de pereți până ajunsese în camera de zi. Se prăbuși secerat pe canapeaua maro și începu să-i pipăie materialul tocit de vreme.

     Era aceeași canapea care i-a fost confident în tot acest timp, aceeași canapea care a cunoscut fiecare strop al durerii lui, aceeași canapea care i-a suporta crizele și bețiile. Și-ar fi dorit la un moment dat s-o arunce, să scape de ea și s-o înlocuiască cu alta. Dar nu putea, era parte din el, din sufletul și suferința lui.

     Spre surprinderea lui, adormise imediat și avuse un somn liniștit, un somn în care nu visase nimic.

     Era prima noapte în care chipul ei nu l-a mai bântuit, prima noapte, după doisprezece ani, în care nu se trezise transpirat și țipând în miez de noapte.

     Era prima noapte după atâta timp în care dormise cu adevărat.

______________________________________

*răpciune – septembrie.