13 Martie 2016
Nu am avut multe încă de mic,
Trăiam din neajunsuri și nimic,
Și uite-mă unde-am ajuns,
Să uit că odată eram supus,
Eram credincios ce naiba,
Până am dat de iubire, numită otrava,
Și am uitat de tot și toți,
Pe toți îi vedeam netoți,
Și eu mă simt al dracului de rău,
Mă simt straniu, viața mea un negru tablou,
Merg pe căi greșite,
Cu inima mea, cât zece rănite,
Și m-am aruncat crezând că pot zbura,
Și am dorit să mor, crezând că pot visa,
La ceea ce era doar al meu,
Și nu vorbesc de ea, ci de drumul meu,
Am luat la pas un drum cu poezie,
Am plâns scriind versuri pe hârtie,
Dar sunt ok, stabil în cele importante,
Mai ales când e vorba de sentimente,
Am inima tăiată, în bucăți,
Credeam că o repar, scriind poezii,
Dar am hrănit ura ce-n mine curgea,
Și am ales să îmi împart viața,
Cu poezia asta ce e drog,
De nimeni nu am să mă rog,
Am greșit prea mult iubind,
Nu mă vezi des zâmbind,
Dar dacă mă vezi să știi că sunt sincer,
Chiar de sufletul e sub pământ, nu peste cer,
Îmi cer iertare celor care le-am greșit,
Am lăsat impresia că sunt nesimțit,
Acum zâmbesc când sunt cu ea,
Zâmbește și inima mea,
Se simte bine, privind-o,
Iubindu-i ochii, văzând-o,
Și poate nu cea mai frumoasă, dar să știi că e,
Are aspirații, are o poveste,
Și e unică printre atâtea falsuri,
Când e cu mine simt că bate pulsul...
