Jungkook's Hotel

24. Glasul sau ragusit

~Jungkook perspectiva~

            Stelele cazatoare reprezinta fiecare vis destramat al unui inger, cu lasitate continuand sa inaintam intr-o viata fara rost. Simtind o presiune asupra pieptului ce nu ma lasa in a respira, genunchii au facut cunostinta cu podeaua, cautand cu disperare unicele mele capsule ce ma vor readuce la realitatea crunta si atat de adevarata. Inghitand fara ajutorul apei trei pastile rosii, imi simteam ochii umezi, respiratia-mi sacadata facandu-se auzita ca si ecou in camerele parasite ale acestei case. Intunecimea ei ma acapareaza pana in cele mai adanci cosmaruri, cu fiecare zi ce trece fiind tot mai vulnerabil.

-Jungkook...

       Acelasi glas ce se face auzit in fiecare zi imi umbla prin minte, fiorul ce mi-l creeaza fiind inspaimantat. Asezandu-mi palmele pe urechi cu speranta ca voi fi lasat in pace, zgomotul ce il provoca mintea mea ma facea sa ma transfor intr-o persoana total necunoscuta, vederea incetosandu-mi-se. Nu cunosc aceasta lume, fiindu-mi prea teama sa o explorez in totalitate.

          Cu aceeasi obisnuinta a zilelor intunecate si hoinare, pasii ma conduceau spre colturi uitate ale acestui oras, umbre urmandu-ma astfel incat sa se joace cu slabiciunea mea, alegand sa maresc pasul. Palma sa aspra si rece croindu-si drum de-a lungul pielii fine a gatului meu, strainul ce lucra pentru Lee Min Ho ma sugruma in cele mai nesuportabile moduri, intr-un moment de curaj indepartandu-i-o, privirea mea sagetandu-l. Vreau doar sa fiu lasat in pace, in paradisul propriu.

-Roaga-te ca fosta ta sotie sa reuseasca in a conduce hotelul! Astfel, vei sfarsi ca si ceilalti sobolani ce nu ni s-au supus! ma ameninta strainul ce imi provoca prea multa greata, asteptandu-mi sentinta.

       Pumnii sai lovindu-ma de-a lungul abdomenului, neavand puterea sa respir pentru a da semne ca traiesc, gustul sangelui propriu ma determina sa ranjesc, chipul arzandu-mi. Nemaisimtindu-mi trupul, m-am lasat sa cad de-a lungul asfaltului, durerea fizica nefiind comparabila cu cea sufleteasca. In fiecare seara obisnuinta de a fi tratat in acest mod ma facea sa ma ironizez, prezentul asemanandu-se cu trecutul. De data aceasta, baietii m-au parasit, alegand sa fie de partea binelui. Ma consideram victima acestei povesti dramatice, cand defapt, puteam fi numit personajul negativ.

-Jungkook, esti bine? Te rog, raspunde-mi...

        Glasul ei cristalin ungandu-mi inima, nu imi ridicam capul din cauza armotelii trupesti, insa as recunoaste-o fara sa fie nevoie in a-i privi chipul minunat, atat de senina incat ma indeamna sa inaintez in aceasta viata mizerabila. Palmele ei calde dezmierdandu-mi obrazii inghetati, intersectandu-ne privirile, m-am pierdut in abisul ei ce te indemna sa il descoperi. Evadarea mea era insasi fosta mea sotie, ce nu arata impotrivirea luptei cu propria sa persoana indistructibila.

-Esti tot ce mi-as putea dori vreodata, las soaptele sa se transforme in lacrimi, intr-un moment de inconstienta, tragandu-i trupul firav in bratele mele slabite.

       Scancind uimita, parful ei imbatator imi dadea frau liber imaginatiei, capu-mi infrant asezandu-se in scobitura gatului sau, simtindu-i pulsul inimii. E alert, avand curajul sa razbeasca acestui razboi lipsit de reguli precise, sufletul meu avand nevoie de noi plasturi. Nu imi pasa cum aratam in acel moment, ma simteam ametit ca si un om mahmur, inconstient de propriile-i actiuni.

-Nu sunt Park Jung Hwa, Jungkook...

-Am nevoie de tine, nu de ea, Taeyeon, ii spun ragusit, rugand-o disperat sa isi aseze palmele inapoi pe chipul meu ranit, lacrimi inundandu-mi fața.

        In acel moment, era perfecta pentru mine. Modul cum ma strangea in bratele ei micute, inima batand special pentru mine, nu doream sa ii dau drumul, cunfundandu-ma in acel vis amagitor ce avea sa aduca numai dezamagire pe viitor. Poate ca am pierdut aceasta lupta, timpul le va rezolva pe toate. Inflacararea a pornit de la o simpla scanteie, ce o voi stinge pe parcursul acestor luni.
       
~ Taeyeon perspectiva ~

       Observandu-l in acea circumstanta, ranit si pasind asemenea unei persoane moarte, lipsite de vlaga, sufletu-mi s-a spart in mii de bucatele, lacrimi lasand sa cada alene pe chipu-mi inspaimantat. Singur, ca o fantasma si o dulce amagire, se invartea intr-un cert stiut numai de el, ranindu-se singur. Tresarind odata cu trupul sau ce a fost izbit de poarta unui garaj necunoscut, isi aseza palmele de-a lungul gatului, privind intr-un punct fix, stiut numai de el.

-Jungkook.

        Se lupta cu ratiunea sa intunecata ce i-a cuprins fiecare coltisor al trupului, neintelegand ceea ce se desfasura sub ochii mei stralucitori din cauza lacrimilor.  Totusi, ranile ce erau vizibile pe trup nu si le putea face singur, decizand sa inaintez deoarece nu ar mai putea a-si reveni vreodata.

-Jungkook, esti bine? Te rog, raspunde-mi...

         Asezandu-mi palmele tremurande pe obrazii sai ce erau foarte reci, fiindu-mi teama ca cu fiecare atingere avea sa se sparga, facandu-se nevazut astfel disparand pentru totdeauna, intr-un moment neasteptat acesta ma trase in bratele sale slabite, uitand sa respir. Caldura ce o emana ma coplesea de-a dreptul, nedorindu-mi ca acest vis sa se termine prea curand. Probabil, sunt calea ce il va determina sa uite de Park Jung Hwa, prima sa iubire ce nu a reusit sa o infloreasca. In acest moment, nu sunt presedintele unei cladiri monotone, ci fata ce il iubea pe barbatul ce nu ii impartasea sentimentele.

-Nu sunt Park Jung Hwa, Jungkook...

-Am nevoie de tine, nu de ea, Taeyeon.

      Glasul sau ragusit imi ingheata sangele in vene, lacrimele-i pretioasa scurgandu-se pe palmele mele amortite. Parca rugandu-ma din priviri sa nu il parasesc, am inceput sa plang pe afundate, nedorind sa ii agravez situatia. Nu vreau sa cred ca unicul barbat ce il iubesc va avea sa piarda lupta cu aceasta viata, parasindu-ma printr-un alt mod. Stranganu-l in brate nepasandu-mi de urmari, ii mangaiam crestetul capului, incurajandu-ma ca totul avea sa se sfarseasca, aparand si fericirea ce o ravnesc de atata timp.

-Jungkook, nu ma parasi, te rog...Am nevoie de tine, ii spun printre lacrimi, bratele sale inconjurandu-mi talia strans, fiindu-ne frica amandurora ca aveam sa ne ratacim pe traseul creat de propriile noastre maini egoiste si pline de lasitate.

Va multumesc mult pentru cele 500 de vizualizari, ca imi apreciati si cititi cartea! Alaturi de voi, sper sa pot continua <3