„Dragă Judith,
Copil fiind, mulți obișnuiau să se ia de mine. Nu conta unde sau când, știu că în generală corpul îmi era plin mereu de vânătăi. Eram doar diferit. Nu-mi plăceau jocurile video, ci lucruri pe care mai degrabă m-ar face să semăn cu o fată. De exemplu, pisicuțele, filmele romantice, culoarea mov, pălăriile panda...
Dar, îmi aduc aminte că, într-o zi, un coleg de-al meu, un mexican nenorocit (parcă se numea Mike?), a început să râdă și să mă bată chiar după ce se terminaseră orele. În ziua aia mi-a rupt o mână și tot ceea ce i-am zis mamei a fost: „Am alunecat pe scări și am căzut”. Evident, am primit alte cuvinte batjocoritoare și din partea ei. Tom doar a râs.
Oricum, ai zice că după atâția ani am uitat, sau am trecut în cea mai mare parte peste. Ei bine, treaba stă total invers, pentru că plângeam în fiecare seară pentru că-mi era teamă. Teamă că ziua următoare aveam să fiu bătut și numit „fetiță” din nou. Groaznic.
Și, ca să închei, ceea ce colegii mei și-au dorit cel mai mult a fost ca eu ori să a) mor, b) să mă mut din clasă, c) să scape de mine prin cel mai crunt mod.
Diriginta mea credea că era doar o simplă glumă de copii.
Oliver.”
