Dragă Oliver,
Crede-mă nebună, pentru că, ei bine, îți răspund în zadar scrisorilor tale. Crede-mă nebună pentru că știu prin ce treci. Crede-mă nebună pentru că așa m-ai făcut ultima oară când ne-am văzut. Nu am zis nimic. Așteptam să mă lovești peste față cu o palmă care să mă trezească la realitate și să-mi deschidă ochii pentru a vedea disperarea care se află în tine. Dar nu ai făcut-o. Ai așteptat. M-ai privit în ochi. M-ai jignit.
Ar trebui să fiu supărată? Nu. Oamenii nebuni nu pot fi supărați. Oamenii nebuni stau alături de alți oameni până la capăt. Iar eu, așa cum ai zis, sunt dusă cu pluta. Când am citit scrisoarea numărul doi am început să plâng. Poate că dacă nu eram atât de obsedată de faptul că o voiai pe Hannah înapoi, probabil că îți observam adevărata suferință.
Sunt o persoană demnă de milă. Mă mir cum de vorbeai cu mine. Mă mir cum de nu ai plecat și m-ai lăsat singură.
Dar stai, deja ai făcut asta.
Judith.
