„Dragă Judith,
Nu sunt foarte multe de spus, pentru că aceasta este penultima scrisoare adresată ție. Probabil că aici am să vorbesc un pic despre nemulțumirile mele, deoarece altceva nu-mi trece prin cap momentan.
...
Nu, nu-mi trece prin cap nimic. Păcat. Zău. În zilele mele bune aș fi putut scrie mai mult de două pagini despre cât de nenorociți sunt unii și despre cât de prefăcuți și plini de sine sunt alții. Despre cât de mult suntem folosiți și cât de orbi putem fi câteodată. Despre cum toată lumea numește ceea ce voi comite, destul de curând, sinucidere. Ei bine, eu-l numesc război.
...
Chiar simt nevoia unei mici îmbrățișări. Poate una din partea ta. Sincer, cât timp am fost închis aici, chiar mă gândeam la tine. Voiam să-ți fac o vizită, dar știam că aveai să mă ți legat în lanțuri ca să nu mai fug vreodată, așa că m-am răzgândit.
Păcat că te cunosc așa bine.
Oliver.”
