Dragă Oliver,
Scrisoarea cu numărul șase m-a făcut să plâng mult. Mi-aș fi dorit să te fi putut ajuta cumva. Mi-aș fi dorit să-i fi pus la punct pe copiii ăia (inclusiv pe Mike) și să fiu bătută alături de tine. Atunci nu eram prieteni, dar te vedeam mereu pe coridoare. Mă bucur că am avut curajul ca în clasa a opta să vorbesc cu tine, ca în a noua să vedem că am picat la același liceu. Zău.
Știi ce e un pic amuzant? „Oamenii care sunt predestinați să se întâlnească, se vor întâlni, aparent, întâmplător, dar la momentul potrivit.” Datorită faptului că stăteam pe atunci mai tot timpul împreună, bătăușii nu mai aveau timp să se ia de tine. Mă bucură asta acum. Acum că știu adevărul, evident.
Schimbând un pic subiectul, ai tăi mă sună în fiecare zi. Inclusiv Josh și Hannah. Tom chiar m-a vizitat și era cât pe-aci să vadă scrisorile. Era curios, sau, poate, știa ceva. (Paranoia din nou...) Oricum, am avut grijă să-l fac să creadă că sunt niște simple facturi, apoi a lăsat totul baltă.
Nici nu-ți imaginezi cât de tristă sunt pentru că nu te găsesc nicăieri, nu-i așa? Am anunțat din nou la poliție, descărcasem chiar și o aplicație care te localiza după numărul de telefon, dar nimic. Într-adevăr, dispozitivul a funcționat, pentru că m-a adus acasă la bunica ta (moartă). A trebuit să sparg un geam și să intru pe fereastră, dar a meritat în totalitate, pentru că, într-adevăr, ți-am găsit mobilul. Era pus pe măsuța de cafea. Aveai peste cincizeci de apeluri pierdute.
Chiar dacă îmi era puțin frică, am rămas acolo, pe canapea și ți-am umblat prin toate aplicațiile. Ți-am găsit un jurnal, poze, muzica pe care o ascultai și alte notițe care îți implicau trupa. Începusem să plâng foarte tare. Chiar vreau să te văd și să-ți spun cât de mult îmi lipsești.
Judith.
