Din nefericire, nu îi răspunsem ultimei scrisori. Nu mă simțeam în stare, nu după câte îmi mărturisise. Eram în picioare atunci când citeam. Mă îndreptam spre baie, pentru că era ora două dimineața și simțeam nevoia să îmi fac nevoile și să îmi privesc în oglindă reflexia de rahat.
Ca să fiu sinceră, sărisem ca arsă atunci când citisem locul unde se afla Oliver. Puteam să-l întâlnesc. După două săptămâni în care înnebuniseră întreaga lume pentru că nu știa unde îi era corpul, dacă mai era viu sau nu etc.
O luasem la fugă, pentru că știam că răposata lui bunică nu stătea tocmai departe de mine. Înjurasem în barbă când realizasem că aveam să-mi tai din nou mâinile în bucățile de geam care nu au căzut de când spărsesem fereastra. Nu era tocmai cel mai bun mod de a-mi începe ziua, dar nu știu de ce aveam impresia că oricum nu va dura mult.
Urcasem cu viteză spre pod. Pusesem mai întâi urechea pe ușa care dădea spre scări. Mi se părea că auzisem ceva, dar desigur, imaginația îmi juca multe feste. Cu siguranță Oliver se afla acolo, deja mort. Asta mă împinse să descui cu multă teamă ușa. De asemenea, urcam treptele cu multă spaimă și cu sufletul strâns de frică.
Când ajunsem în pod, imaginea trupului lui Oliver care se zvârcolea și urla când mă văzuse, m-a făcut să încep să plâng. Am mers către el, dar mă lovise cu picioarele. Printre respirații și lacrimi îmi spunea să îl las. Simțeam cum picioarele îmi erau tăiate și căzusem în fața sa în genunchi. După atâta timp apucam să-l văd, să-i resimt mirosul, să-i aud vocea... Și să-l văd murind.
Apoi încetase. Zvârcolirile se opriseră, corpul se legăna încet. Mort. Deși se calmase totul, tot îi puteam auzi țipetele disperate, tot îi puteam simți picioarele lovindu-mă și vocea atunci când strigase că acesta-i este destinul.
Cât de încet putusem, mă ridicasem în picioare. Mă duceam către corpul său, încă cald. Îl strânsem puternic în brațe. Oliver chiar era mort. După atâtea zile în care voiam să-l văd și după atâta timp în care tânjeam după el, murise în fața mea. Cel mai intim lucru pe care-l împărțisem. Singurul nostru secret mare și important.
Ochii îmi căzuseră pe o altă bucățică de frânghie care cădea din tavan, lăsată (strategic, probabil) la vedere. Un alt scăunel se afla chiar lângă trupul acum neînsuflețit al lui Oliver. Cu lacrimile încă pe ochi, cu imaginile scoase ca dintr-un film de groază în minte, mă urcasem cu picioarele pe scăunelul din lemn. Aveam aceeași înălțime ca Oliver, așa că îi aplicasem cel mai firav și inocent sărut pe obrazul lui care știam că avea să devină cât se poate de rece în curând. Poate și obrazul meu avea să se învinețească. Poate corpul meu avea să se descompună, iar capul să-mi explodeze, dar nu-mi păsa. Unde se ducea Oliver mă duceam și eu. Eram prinsă într-o legătură specială, pe care nu aveam cum s-o dezleg. Ne promiseserăm că vom rămâne alături unul de altul, orice s-ar întâmpla și în orice circumstanțe ne-am afla.
Îmi înfășurasem strâns frânghia în jurul gâtului. Îmi făcusem o rugăciune înainte și îmi ceream scuze pentru toate păcatele făcute. Repetasem ritualul și pentru Oliver, apoi, dădusem cu piciorul în scăunelul pe care picioarele mele stăteau, făcându-l să cadă.
Totul pentru el.
Totul pentru noi.
Pentru că nu este sinucidere, ci un război.
SFÂRȘIT.
