Ordinul

Capitolul 1 - Numele meu este Dante

     Este târziu în noapte când m-am hotărât să scriu asta. Mă simt foarte nostalgic. Au trecut ceva de atunci, de la toate acele incidente. Mi se pare atat de... Nici nu ştiu ce-aş putea să zic, dacă vrei să mă crezi. Mă simt mândru, trist, toate sentimentele mă cotrobăie acum, mă încearcă. La început am considerat-o o joacă. În timp ce scriu îmi mai arunc un ochi şi-n oglindă, dar nu văd mai nimic. De fapt, ba da, văd. Văd un tanar de 18 ani. Are ochii căprui, părul şaten închis, nişte favoriţi de care este legat câte-un fir mai lunguieţ şi răzleţ şi o urmă de cioc în bărbie. Este îmbrăcat din cap până în picioare în negru. De ce oare? Ah, da, pentru că ţine doliu. Pentru tatăl său care a murit acum mai bine de-un an. Doar că... Acel an a fost plin de lupte grele, lupte pe care a fost la un pas să le piarda. A pierdut mult şi multe. A pierdut prieteni, rude, a pierdut aproape tot. Vă întrebaţi ce i-a rămas? I-a rămas voinţa şi dorinţa de a-şi duce misiunea la bun sfârşit.

     Revenind la îmbrăcaminte, spuneam că e îmbrăcat tot în negru, haine simple. Are un pantalon cu buzunare laterale, o maletă neagră şi un hanorac. Un hanorac negru, simplu şi cu gluga. Este haina lui de asasin. Da, eu sunt un asasin. Tata a fost un asasin, bunicul a fost un asasin. Nu ştiu a câta generaţie de asasini sunt. Sincer, nici nu mă interesează.

     Arunc o privire dură individului din oglindă, fără să ştiu de ce. Este vinovat. Este vinovat de tot. De moartea lui Elisse, a lui Darius, a tuturor. Îl intreb de ce şi îmi răspunde cu aceeaşi întrebare. Mă imită. Apoi, brusc, îmi aduc aminte că eu sunt. Mi-a dat o lacrima, dar o şterg repede. Mă doare. Nu fizic, nu psihic. E o durere greu de explicat. Deja ceara de la lumânare a început să se scurgă aşa că voi începe să vă spun povestea mea. Numele meu este Dante, iar eu sunt protagonistul propriei mele poveşti. O poveste de groază.