Ordinul

Capitolul 8 - Scuze...

     Dupa ce am lasat-o pe Elisse sa ia un autobuz sau ceva sa se duca acasa, m-am dus unde ma trezisem. La noul asa zis sediu al Ordinului. Speram sa dau de bunicul si sa vorbesc de data asta cu el despre ceea ce se intamplase. Nu aveam de gand sa-mi cer scuze. Nu il puteam ierta pentru faptul ca imi ascunsese pana acum ca nu murise. Nu puteam accepta ideea aceasta. Tot drumul meu pana acolo, m-am gandit de ce, cum, in ce fel reusise sa scape, insa nu imi puteam da seama.

     Am ajuns acolo cam in 30 de minute, si nici nu intrasem bine ca am auzito si pe ea vorbind. Nu mi-a venit sa cred urechilor. Era vorba despre mine. Darius se abtinea sa nu ma injure, dar aducea tot felul de apelative la adresa mea in timp cea ea ii spunea sa se calmea si ca trebuie sa aibe rabdare cu mine.

- Iarta-l Darius, e inca un june.

- Nici sa nu aud. Cum sa ma faca pe mine cartita. Chiar crede ca eu am fost calaul propriului meu fiu? urla el.

     Am dat sa intru in camera cand brusc am avut impresia ca m-a observat, dar nu a schitat nimic. inseamna ca nu m-a observat si asta era bine. mai puteam trage cu urechea.

- Darius, trebuie sa ai rabadare. Este intr-o sitatie foarte delicata acum, iar tu trebuie sa-i fii alaturi, sa-l intelegi, si sa-l sustii. Stii, este ca un pod de lemn cu un picior foarte ros de trecerea vremii. Daca nu-l intaresti, se rupe si cedeaza tot podul. Asa este si el acum, i-a spus bunica calma.

- Dari, de ce? spuse bunicul incercand sa se calmeze. De ce la inceput mi-ai zis ca nu trebuie sa ma intorc sa-l ajut, iar acum imi spui sa am rabdare? De ce, brusc, ti-ai schimbat parerile? Stii bine ce ne-a facut Ordinul...

- Stiu, de-aia si cred ca ar trebui sa vorbesti cu nepotul tau. E in regula Dante. Poti iesi acum.

     In secundele urmatoare am ramas incremenit. Nu stiam ce sa fac. Sa fug? Sa intru? Corpul meu deja nu mai raspundea la comenzile data de creiere. Eram pur si simplu pierdut.

- Imi pare rau bunico, am zis eu intrand incet in camera. Nu am vrut sa...

- Nu cred ca mie ar trebui sa-mi ceri scuze, mi-a spus ea. Eu va las sa vorbiti ca intre barbati. Vorbim mai tarziu puiule, mi-a spus in timp ce m-a sarutat pe obraz.

     Si a plecat. M-a lasat doar cu el. Cred ca pret de 10 minute nu ne-am zis nimic si doar ne-am privit unul pe altul, in ochi. La un moment dat, ne-am analizat reciproc din cap pana in picioare. Darius a fost primul care a ales sa deschida gura.

- Ai devenit un baiat frumos, daca nu chiar un adevarat barbat.

- Multumesc, i-am raspuns sec.

- Uite ce e, cred ca...

- Mai vrei sa ma ajuti, bunicule? l-am intrebat eu direct, din partea lui venind un raspuns afirmativ din cap. Vreau sa incep antrenamentele, urgent. Nu mi-am propus ca Organizatia sa afle ca esti inca in viata. Cine mai stie in afara de mine, de Elisse, si de Leon?

- Nimeni.

     I-am zambit. Parca ma simteam eliberat de o povara care ma tragea in jos. Acum, stiam ca ma puteam razbuna pe cei din Organizatia Abstergo. Stiam ca tata, undeva acolo, era mandru de mine ca am putut sa imi cer scuze, ca am apelat la el. Si poate ca astfel, lucrurile aveau sa mearga mult mai bine.

- Bunicule, ne vedem in maxim o ora in padure. As vrea sa ies sa iau o gura de aer, singur.

- Sigur nepoate.

     Aveam nevoie sa ma ascund undeva si sa ma descarc. Cred ca era pentru prima data cand puteam sa plang, de la moartea tatei. Acum e momentul sa scapi de lacrimi Dante, mi-am spus. Si asa am si facut. Mi-am cautat o banca izolata si am inceput sa plang. Chiar aveam nevoie.