Capitolul 15 - Ultimul act

255 9 0
                                    

      Simteam cum vantul imi flutura usor parul. Singurul lucru pe care il auzeam erau valurile care se izbeau de mal si pasarile care ciripeau intr-o salcie din apropiere. Incercam sa-mi stapanesc ochii din lacrimat, si nu stiam cum sa incep o micuta conversatie cu el. Durerea parca ma sfasia pe interior, dar cu toate astea incercam sa raman cat mai rece, mai neclintit. Incercam din rasputeri sa ma comport ca un Asasin adevarat. Trecuse o luna de la incidentul cu Leon, si mai bine de doua saptamani de la disparitia bunicului. Nu stiam unde plecase. Nici macar de ce ma abandonase pentru a doua oara, lasandu-ma doar cu Namir. Antrenamentele mele erau zilnice, deja stilul de lupta mi se definitiva incet, dar cu pasi siguri, iar Namir imi spunea tot timpul ca voi fi mai bun poate chiar si decat predecesorii mei.

- Au trecut aproape trei luni de la moartea ta, tata. Trei luni pline de ura, de durere, de singuratate. Uneori, seara, stau si ma gandesc cum ar fi fost daca as fi mers cu tine, daca nu ne certam. Poate ca asa mama nu ar mai fi plecat, Elisse nu s-ar fi alaturat Organizatiei, Leon... Ah, Elisse. De ce? Tata, imi doresc sa fi fost aici, langa mine, acum. A trebuit sa mori si ai murit cu zambetul pe buze. De ce tata? De ce? mi-au dat lacrimile si am simtit cum imi inghit plansul.

Am simtit pe umarul meu o mana blanda. Strangeam din ochi si ma straduiam din rasputeri sa nu izbuncnesc in plans. Imi spuneam ca nu am voie sa fac asta.

- Dante, cred ca ar trebui sa mergem, mi-a spus ea cu blandete. Mi-a mangaiat parinteste parul, iar eu am privit-o in ochi. Simteam cum si ea pe dinauntru urla alaturi de mine. Va fi bine, ai sa vezi, a continuat ea.

- De cand a plecat in acea misiune, de cand m-am certat cu el nimic nu a mai fost bine. Nimic, i-am spus eu.

In secunda urmatoare Alice a sarit cu mainile de dupa gatul meu, luandu-ma in brate si strangandu-ma cu putere. Am simtit-o suspinand, iar eu am inghitit a nu stiu cata oara in sec. In clipa acea am realizat ca Alice simtea ceva pentru mine. Nu neaparat dragoste, dar ceva puternic o impingea sa mearga mai departe alaturi de mine.

- S-au intamplat toate atat de repede. Intr-un timp atat de scurt. Pur si simplu... Pur si simplu nu mai fac fata. Nu singur, am spus eu cu lacrimi in ochi.

- Si eu am facut fata tot singura.

Ii puteam simtit tremurul din voce, dar si sinceritatea cu care imi vorbea. Cred ca era pentru prima data cand o auzisem asa.

- De necrezut, nu-i asa? Durerea de a fi mereu singur. Cunosc sentimentul ala. Am fost acolo. In locul ala singuratic si intunecat. Acest loc ma face sa ma gandesc la greselile pe care le-am facut in trecut... si am facut destul de multe. Nici nu mai privesc in viitor. Doar in trecut.

- Dante, a suspinat ea usor.

- In sfarsit inteleg, am spus stergandu-mi palmat o lacrima. Sunt singur. N-am sa mai cred in nimeni, n-am sa mai iubesc pe nimeni. Sunt singur...

In acea clipa ea si-a departat usor capul de pieptul meu si m-a apucat de mana. Degetele noastre s-au intersectat, iar eu m-am trezit tinand-o de mana.

- Dante, eu iti voi fi alaturi, orice s-ar intampla. Te poti baza pe mine... Vei gasi raspunsul. Am incredere in tine.

- Iubirea aduce dupa ea sacrificii... care la randul lor aduc ura... Abia atunci poti cunoaste durerea. Noi nu stim ce fel de oameni suntem pana in momentul mortii noastre.

- Asta-i razboiul Dante. Daca iti tradezi camarazii esti considerat gunoi, dar daca iti tradezi prietenii... esti mai rau decat un gunoi. Tara noastra inca plange, inca indura durerea. Obisnuiam s-o urasc atat de mult... dar acum vreau sa o salvez din adancul inimii mele.

Avea lacrimi in ochi. Cred ca pana la urma ea isi daduse seama mai repede de sentimentele pe care le aveam pentru Elisse si nu numai. Eu eram foarte confuz, dar abia atunci realizasem cat de mult o departasem pe Elisse de mine. Am incercat sa o protejez, sa o indepartez pe ea de raul pe care mi-l faceam mie, dar cu toate astea, mai mult rau i-am facut, iar acum era alaturi de Organizatie. Stiam ca trebuie sa o salvez, dar nu stiam cum. Dupa cateva clipe de liniste, am realizat ce aveam de facut.

- Stii Alice, murind ca un gunoi nu incheie ura niciodata, durere nu se vindeca. Asta-i razboiul, asta-i ceea ce trebuie sa infruntam. E ca si cum cineva a aranjat toata asta. Sau poate... E mana unui Dumnezeu adevarat. M-am hotarat sa ma razbun, am spus eu grav, dar foarte decisiv. Asta e motivul pentru care inca mai traiesc.

- Dante, tu iti cauti locul in lume. Vreau sa iti aduci aminte tot timpul.

- Ce anume? am intrebat eu usor uimit.

- Vreau sa stii ca atunci cand cineva se gandeste la tine, acolo e locul unde trebuie sa mergi.

- Deci, daca cineva se gandeste la mine, acolo tebuie sa ajung? am intrebat eu.

Acum totul avea sens. Acum imi gaseam motivatia, motivul care sa ma impinga sa merg mai departe. Stiam ca salvarea Elissei era pentru mine acum cea mai importanta misiunea, doar ca eu nu stiam ce imi pregateste destinul. Nu realizam ca defapt toate aveau sa se termine foarte curand si ca eu aveam sa fiu tras la raspundere pentru fiecare pas gresit pe care altii l-au facut. Nu realizam atunci ca eu aveam sa fiu tapul ispasitor.

Am apucat-o pe Alice mai strans de mana si am privit-o in ochi. Defapt, cred ca am putut sa privesc mult mai departe, adica in sufletul ei. Constientizam ca defapt singurul lucru pe care ea il dorea era sa isi salveze sora. Stiam ca intr-un fel sau altul ea de-asta imi era alaturi. Dar nu aveam cum sa o invinovatesc. Poate ca, si eu as fi facut la fel. Poate ca si eu as fi incercat sa caut un tap ispasitor pentru toate pacatele mele. Initial nu stiam daca sa o sarut sau nu, dar atunci am realizat ca eu eram indragostit de Elisse, ca ea era motivul pentru care eu eram in viata sau cum spunea Alice, ea era locul in care trebuia sa ajung. Asa ca eram foarte hotarat sa continui misiunea mea de a-mi razbuna tatal, doar ca acum Elisse era unul din motivele importante pentru care eu nu trebuia sa renunt sau sa mor. Stiam ca daca voi face asta, nu mi-o voi putea ierta niciodata.

In tot acest timp (dupa cum am aflat ulterior), bunicul meu reusise sa afle cine este cartita, dar fara sa-si doreasca sa intervina a disparut fara urma. Namir afland toate acestea l-a urmarit in speranta ca va afla cine mi-a tradat tatal, astfel reusind sa incheiem tot "spectacolul" asta, iar ceea ce avea sa se intample urma sa fie cu mult mai rau decat ceea ce se intamplase pana acum. Ceea ce urma, avea sa fie un ultim act dintr-un spectacol in care eu nici macar nu stiam ca particip.


OrdinulUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum