Ordinul

Capitolul 16 - Cartita

     Fugeam, desi nu stiu de unde veneam sau incotro ma indreptam. Fugeam cat ma tineau picioarele si tot nu era de ajuns. O puteam vedea, dar nu ma puteam apropia de ea, iar cand incercam sa o strig nu aveam voce. La un moment dat l-am vazut pe tata asteptandu-ma pe o banca, picior peste picior, in aceleasi haine ca in ziua mortii sale. Acelasi palton ingalbenit de vreme al sau, acelasi hanorac alb acoperit de vesta sa anti-glont, aceeasi centura la care erau atarnate cele sase mici saculete in care isi avea ascunse "magiile", dar fara arme. Unde ii erau armele?

     Fara sa ii dau atentia, am continuat sa incerc sa o strig pe Elisse, dar fara sa am succes. Se auzeau strigatele doar in mintea mea. "Elisse, Elisse!!" repetam eu indurerat, incercand sa o ajung din urma, dar cand am ajuns in dreptul tatalui meu m-am oprit. A fost o miscare automata. Nu ma mai puteam controla, oricat de mult ma straduiam. Stand asa si privindu-l, dupa cateva clipe, si-a bagat mana stanga dupa palton si a scos o pipa pe care era inscriptionata sigla Ordinului.

- Dante, opreste-te, mi-a spus el ridicandu-se, privindu-ma ca de la egal la egal. Nu o vei ajunge.

     Esecul nu era un raspuns pentru mine, niciodata. Nu aveam de gand sa renunt in a o salva pe Elisse, asa cum niciodata nu am renuntat la ideea ca daca as fi fost mai bun, mai rapid, mai inteligent chiar, mi-as fi salvat tatal. Dar pe vremea aceea eram doar un copil, si ma schimbasem radical de atunci.

- Tata… Imi pare atat de rau, i-am spus eu cu ochii inlacrimati, sarind cu bratele de dupa gatul sau.

- De ce fiule? m-a intrebat zambind.

- Pentru ca am tipat la tine, ca nu ti-am acordat incredere. Ca… nu am putut sa te salvez, tata, i-am spus plangand in hohote.

- Dante, eu nu sunt mort. Trezeste-te. Trezeste-te.

     In acel moment am tresarit din patul meu improvizat, speriind-o pe Alice care se uita la mine. Eram transpirat tot, cu ochii plini de lacrimi. M-am trantit inapoi pe spate punandu-mi ambele brate sub cap, privind tavanul si gandindu-ma la vis.

- Esti bine Dante? m-a intrebat ea. Cu cine vorbeai in somn?

- Nu vorbeam cu nimeni Alice, a fost doar un cosmar. Culca-te la loc acum. Maine se intoarce Namir si avem multe pregatiri de facut.

     Nu stiu de ce o minteam. Poate pentru ca imi doream sa-mi mai visez tatal odata, si l-am mai visat. Acelasi scenariu, aceeasi oprire. Speram doar ca de data asta sa pot vorbi cu el mai mult. Aceeasi banca, aceeasi pozitie, aceeasi pipa. Singurul lucru ciudat este ca el nu fumase niciodata, nici macar din pipa, cu toate ca acea pipa imi era foarte cunoscuta.

- Ce fumezi acolo, tata?

- Amintiri fiule.

- Amintiri? l-am intrebat eu socat, dar si curios in acelasi timp.

- Dante... Dante, eu nu sunt mort Dante. Cauta-ma unde m-ai tinut in brate ultima data, mi-a spus el zambind pentru ultima oara.

     Cand m-am terzit era deja dimineata. Dupa ce m-am intors de la dus Alice mi-a intins o cana de cafea. Desi nu consumam, am acceptat-o bucuros, simtind nevoia de ceva care sa imi dea energie. Fara sa ma astept, m-a sunat Namir propunandu-mi sa ne intalnim deoarece avea sa imi comunice ceva urgent. Am acceptat intalnirea, si am plecat imediat, fara sa imi termin cana de cafea.

     Am facut cam 30 de minute pe jos pana la ruinele din apropierea santierului naval. Cand am intrat acolo nu am vazut pe nimeni, si nici nu am strigat. Cu toate ca ma simteam pierdut printre toate acele ruine, am incercat sa-mi pastrez calmul si pulsul stabil, asa cum ma invatase Namir. Peretii erau galbeni iar tavanul acoperit de un strat negru de fum. Intr-un colt al depozitului sau salii in care se lucra inainte departe de geam, intr-un colt adapostit erau 3 saltele aprpiate, acoperite cu paturi si haine murdare si rupte, iar un om al strazii era speriat. Nu aveam gluga pusa pe cap, deci mi-a putut vedea fata. Norocul a facut sa am un rucsac la mine cu o sticla de apa la mine si cu niste mancare. M-am apropiat de el si avea un ochi vanat si cateva rani in zona gurii. Era clar ca fusese lovit de mai multe ori. Statea ghemuit si tremura, dar cu cat ma apropiam mai mult cu atat se ghemuia mai tare si isi ascundea chipul ars de soare si ranit de vant.

- Nu te voi rani, i-am zis. Iti promit.

     I-am intins rucsacul cu totul. Ma puteam lipsi de el. Imi parea rau ca nu aveam niste haine sa i le pot darui, dar mi-a zambit. Parea a fi un om de vreo 65 de ani. Cred ca era un veteran de razboi dupa medaliile care le tinea in pumn, stranse.

- Ce esti tu fiule? Un inger? m-a intrebat el multumitor cu lacrimi in ochi.

- Nu unchiule, nu sunt un inger. Sunt un demon ce este gata sa se sacrifice pentru binele ingerilor ca tine, i-am raspuns incurajator.

- Asa am gandit si eu in tinerete fiule, si uite cum am ajuns.

- Iti promit ca dupa ce se va termina toata povestea asta ma voi intoarce dupa tine.

     Cu lacrimi in ochi mi-a zambit si a dat din cap. Eram gata sa-l salvez intr-un fel sau altul. Mi-a facut semn spre capatul opus al cladirii si am observat niste scari. Am ales sa ma aventurez mai in spre inima cladirii, sperand ca il voi gasi pe Namir. Scarile simple, bine intretinute aparent, dar fara balustrada. Am pasit foarte atent pe ele, sperand ca nu se vor prabusi sub greutatea mea. Cand am ajuns la etaj, am trecut printr-un fol destul de lung, iar de o parte si de alta se putea intra in camere cu pereti plini de grafitti, iar pe jos numai mucuri de tigara si sticle de bauturi alcoolice, de la bere pana la vodka. Era clar un loc al vagabonzilor. Intr-una din camere, mai in capat erau atarnate de tavan si de podea doua lanturi, iar pe jos numai urme de sange uscat. Brusc, m-a trecut un fior puternic pe sira spinarii.

     Ajuns in capatul holului am dat intr-o incapere foarte mare. Pe peretele din fundul salii era pictata cu mare grija sigla ordinului. Cam la 20-25 de metri fata de perete era un scaun, precedat de o masa mare de vreo 12 persoane. In fata mea se afla Namir care statea cu spatele si parea ca priveste niste hartii. Cu cat m-am apropiat mai mult cu atat am realizat ca erau schitele orasului, si peste se aflau schitele unui alt depozit.

- Namir, am ajuns.

- Banuiesc ca l-ai cunoscut pe paznicul nostru, Miguel. Este asasin din timpul perioadei interbelice, mi-a spus el serios, privind acele planuri in continuu.

- I-am dat sa bea si sa manance, am crezut ca e un om fara casa, i-am spus putin surprins.

- Nu ai facut nimic gresit. Aceasta este casa lui, dar se bucura cand cineva ii aduce mancare. Nu te speria, am luptat umar la umar cu el, cand eu eram doar un pusti iar el la sfarsitul carierei sale. Este un batranel foarte de treaba si foarte amuzant, iar aventurile sale sunt... Oricum, nu de-asta te-am chemat acum, aici, ci ca sa vezi ca asta este una din Casele de Siguranta ale Ordinului si ca sa te intreb cum iti vei asasina bunica.

     Cand mi-a spus ca imi voi asasina bunica am simtit cum mi se inmoaie picioarele si mi se face rau. Nu intelegeam de ce trebuia sa fac asta. Ce facuse gresit?

- Namir, eu.... am inceput eu, pe cand el m-a intrerupt brusc zicand:

- Esti un asasin, si unul destul de bun acum, asa ca te voi lasa sa iei singur decizia dupa ce iti voi spuna ca ea este cartita. Ea ti-a ucis tatal si l-a trimis la moarte sigura, Dante. Ai de gand sa o mai lasi in viata? Ai de gand sa o cruti? mi-a spus privindu-ma in ochi, citindu-i-se pe retina sinceritatea.