Antlia, copilul Stelelor

Povestea Lunei și a Soarelui

O dată, de mult, existau doua regate vrășmașe: Regatul Nopții, condus de inteleapța regină Selene, și Regatul Luminii, cârmuit de puternicul rege Helios. Aceste două tărâmuri erau despărțite de o minunată, deasă și magică pădure numită pădurea Nilson, despre care se spunea că oricine intră în aceasta nu mai are cale de întoarcere, de aceea nimeni nu îndraznea să pună piciorul acolo, cu excepția frumoasei prințese Luna, fiica reginei Selene și curajosul print Soare, fiul regelui Helios. Chiar dacă iubirea lor era imposibilă datorită dușmăniei dintre parinții lor aceștia găseau mereu câte o portiță de scapare, atfel că locul lor special în care se puteau întâlni feriți de văzul oricarui om era chiar în padurea ce despărțea cele doua regate.

Într-o noapte, când cei doi indragostiți planuiseră să sărbatorească împreună a nouăsprezecea aniversare a prințului Soare, regina Selene ieșise pe balconul dormitorului său, și a văzut îndreptându-se spre pădurea vrăjită, o tânară ce purta un văl pe cap pentru a-i acoperi chipul. Regina a putut observa ieșind din văl, o șuviță blondă, care era foarte dechisă la culoare de parcă ar fi fost albă asemeni prințesei, căci aceasta avea părul asemeni zăpezii și strălucitor asemeni argitului, cu o piele ca laptele și cu ochii mai albaștrii decât cea mai frumoasă mare din cele zece regate existente pe atunci. Văzând aceasta, regina a trimis un străjer să urmărească misterioasa tânară cu văl. Acesta făcu întocmai, și în urmărirea sa i-a găsit pe cei doi iubiți. Străjerul îi ceruse Lunei să vină cu el înapoi la palat, însă aceasta refuză și îl implorase să nu îi spună nimic mamei accesteia. El, văzând disperarea din ochii ei și rugăciunea de pe fața Soarelui a jurat că nu va spune nimic, întorcându-se la palat cu ajutorul Lunei, care era singura ce cunoștea ieșirea din pădure către Regatul Nopții. În sera următoare, aceștia s-au întalnit din nou, de aceasta dată cel urmărit fiind prințul Soare, la ordinele tatălui său. Soarele l-a rugat pe soldat să nu spună nimic și acesta așa și făcu, soldatul i-a promis tânărului prinț că va păstra secretul, mai ales față de regele Helios. Și timp de un an, aceștia au fost urmariți de cărte oamenii trimiși de regele Helios și regina Selene pentru a afla cine sunt misterioșii tineri cu văl care merg în apraope în fiecare noapte în pădurea vrăjită.

După trecerea unui an, cei doi conducători se săturaseră până peste cap de raspunsul "nu am putut afla cine este majestate, datorita desimii pădurii" așa că luaseră hotărârea de a-i urmării personal pe cei doi tineri. Când regina Selene și regele Helios i-au prins în flagrant pe cei doi, în seara celei de a nouăsprezecea aniversari a Lunei, aceștia se supărară cumplit, nu puteu înțelege cum aceștia au putut încălca cuvântul lor, și în același timp legea cu cea mai aspră pedeapsă: moartea. Acasta lege prevedea că era interzis ca un locuitor din Regatul Luminii sau al Nopții să aibă legături de orice fel cu cetățenii de după pădure. Deoarece nu iși puteau ucide proprii copii, regina a transformat-o pe Luna într-un astru care vegheaza aspura nopții, luminând-o cu strălucirea ei de argint, iar cei care au ajutat-o păstrând secretul regina i-a prefacut în stele ca să fie alături de Luna pentru o eternitate. Regele Helios față de regina Selene i-a dat de ales fiului său: putea să marturisească faptul că nu a iubit-o niciodată pe Luna ca sa fie iertat, sau sa o aleagă pe ea. Soarele alegandu-și iubita fără nici să clipească în consecință, regele mânios, l-a prefăcut si pe el într-un astru ce avea să vegheaze ziua și să mângâie pământul cu căldura sa. Cei doi vegheau două părți opuse: ziua și noaptea, nu se mai puteau întâlnii.

Cu trecerea timpului, regele Helios se prăpădi, însă nu de moarte bună, sau cel puțin așa spuneau unii, bolnav nu era, anumiți oameni credeau că a fost ucis, alții că și-ar fi luat viața, nimeni nu știa exact motivul morții lui. Rămas fără moștenitor, Regatul Luminii deveni din monarhie un oraș foarte mare si unit. Regina Selene știa că nu mai are mult de trăit, ca să se poată odihnii în pace regina si-a dorit să o mai vadă măcar o dată pe Luna, așa că regina și-a coborât de pe cer fiica împreună cu Soarele. Acea vrajă folosită de regină era făcută să țină fix un an și jumătate, deoarece aceasta știa că numai atât mai avea trăit. La trei zile de la întoarcerea celor doi moștenitori, regina și-a tranferat toată magia rămasă în diferite obiecte, pe care le-a ascuns bine peste tot în regat și în pădure, însă acesta a mai păstrat puțină magie în ea pentru a-i trimite pe cei doi înapoi, deoarece pedeapsa lor este eternă. După trei luni de la revenirea pe pământ, Luna și Soarele au fost binecucântați cu un copil, pe care Luna îl putra în pântece.

Lunile trecură repede, iar Lunei îi venii sorocul, aceasta a dat naștere unei fetițe, caruia i-apus numele de Antlia, asemeni unei constelațiii. Soarele era în culmea fericirii deoarece avea o fiică. La o săptămână de la nașterea fetiței, regina era pe patul de moarte, aceasta conștientizând că nu mai are mult, le spuse celor doi să se bucure de timpul rămas pe pământ, deoarece peste fix șase luni se vor întoarce înapoi pe cer, și iși ceru iertare pentru că îi împiedicară să fie împreună. Dupa ce-și mărturisi sentimentele, regina a dorit să-și țină pentru ultima dată în brațe nepoata, iar ultimele cuvinte ale accesteia au fost către micuță spunându-i: "Micuță ființă, tu ești viitorul, tu ești lumina ce dăinuie în întuneric, și cea care va aduce din nou fericire. Acesta este darul meu pentru tine" spunând aceastea, regina cu ultimul strop de magie rămas, îi făcu un semn la încheietura măinii drepte "In hoc signo vinces, Antlia." În acel moment, regina își închise ochii și îsi dădu ultima suflare.

Soarele și Luna și-au petrecut ultimele luni rămase alături de fiica lor, însă ei știau foarte bine că Antlia nu putea să se întoarcă împreună cu ei pe cer și nici nu își doreau accest lucru. Ei voiau ca fiica lor, moștenitoarea de drept a ambelor tronuri regale, să se bucure de o viață plină de iubire și fericire, așa că cei doi au hotărât că cel mai bine pentru fiica lor este de a trăi pe pamant alături de ceilalți oameni. Soarele și-a dăruit fiica unei famili la care el veghea de la nașterea accesteia știind că accestă clipă va veni, dar nu înainte ca cei doi sa iși dăruiasca o parte din magie micuței, ca să se poată descurca in acea lume, care era schimbată față de cum era odinioara. Acum existau tot felul de creaturi mai mult sau mai puțin periculoase cum ar fi: vampidotul (era asemeni unui vampir tradițional, doar ca acesta era inzestrat cu magie pe care o folosea mai mult pentru a-și procura doza de sânge și nu era nemuritor), begrileul (o creatură cu corp de leu la care erau atașate două aripi de grifon, iar pe cap avea coarne de berbec), licantropul, centaurul, fanul (o creatură care avea infățisarea unui om, doar ca avea picioare de țap, iar masculii au și coarne), etc.

În sfărșit sosi momentul în care Luna si Soarele să se întoarcă pe cer, acolo unde le era locul. Se spune că în fiecare an, în săptămâna zilei de naștere a Antliei unul din părinții săi coboară pe pământ în urma unei eclipse. Atunci când era eclipsa de Soare, prințul cobora pentru a-și vedea fiica mai indeapoape, pe când Luna, mama fetiței, venea când era eclipsa de Luna. Și așa au făcut aceștia timp de doi ani căci în al treilea an, au venit amândoi pe pământ deoarece un pericol era pe cale să se năpustească asupra Antliei din pricina maleficului unchi al Lunei, fratele reginei Selene, ducele Ahicus . Acesta își doarea cea mai mare putere existentă, cu ajutorul căreia putea stăpânii întrega lume. Dupa cercetări indelungate, ducele a gasit sursa de putere dorita, aceea fiind micuta Antlia de numai cinci anișori. Ahicus își dorea magia micuței căci se spunea că ea deține cea mai mare putere deoarece era dăruită de inșiși moștenitorii tronurilor celor două regate, iar magia unui succesor la tron era de neegalat, deoarece în accest fel în vremuri de război conducătorul regatului îl putea apăra. Despre Luna și Soare se spunea că fac patre din era magiei antice, care era considerată cea mai grandioasă. Prin urmare, Antlia era singura de pe pământ care mai deținea o astfel de putere. Ducele Ahicus a încercat sa o răpeasca pe micuță, însă părinții accesteia l-au împiedicat, aceștia dădându-și seama că fiica lor nu mai era in singuranță, așa că, au trimis-o pe Antlia impreună cu părinții adoptivi de cealalta parte a pădurii fermecate, în vechiul Regat al Luminii. Deoarece atunci cei doi aștrii și-au folosit foarte multa magie nu au mai putut coborî pe pământ timp îndelungat, căci accest lucru necesita multa putere. Datorită părinților săi, Antlia nu a avut ocazia să-l întâlnescă pe cel ce voia să o răpească deoarece aceștia au acționat înainte ca el să o poată măcar vedea mai îndeaproape. Cât despre ducele Ahicus , acesta și-a vâdut sufletul pentru a trăii veșnic înca de pe vremea când regina Selene era cârmuitoarea Regatului Nopții. Ducele și-a făcut un jurământ, acela că nu se va opri până când nu va obține acea puterea și până nu va avea sub conducere ambele regate.