Antlia, copilul Stelelor

Capitolul 7

Perspectiva lui  Liei

Încă de la primele raze ale zorilor cu toții eram gata pentru ceea ce urma. În acea dimineață, de fiecare dată când încercam să o întreb pe bunica sau pe Vincent de ce se poartă atât de ciudat, amândoi evitau subiectul sau pur și simplu mă evitau pe mine. Simțeam o oarecare tensiune între cei doi. Mă tot întrebam dacă nu s-o fi întâmplat ceva, și dacă da, ce? În fine, degeaba îmi mai bat eu capul să înțeleg ce se petrece în jurul meu, pentru că lucrurile și-au pierdut logica și normalitatea încă de la accident. Iar acum, a venit și bunica să spună acea legendă, și tot felul de baliverne, pe care Vincent se părea că le crede întru-totul. Pe mine însă, situația mă depășește pe departe. Pe Tara la fel. Chiar dacă nu spunea astacu voce tare, Tara era îngrijorată, poate speriată de toată situația. O cunosc de prea mulți ani ca să îmi scape un asemenea detaliu. Ce-i drept, pe Tara e cam greu să o citești, și prin asta vreau să spun aproape imposibil. Mereu, în orice fel situație, ea iși suprimă atât de bine emoțiile și sentimentele încât nu îți poți da seama ce simte cu adevărat. Chit că e îngrozită până-n măduva oaselor, sau supărată, ea își păstrează calmul cu o maturitate excesivă, albastrul din ochii se menține rece ca ghiața, și tratează problemele cu cap și cu o mare chibzuință. Ăsta este un lucru pe care îl admir la ea: lasă oamenii să vadă numai ceea ce vrea ea, lucru care mie nu mi-a reușit niciodată, cu toate că am încercat mult.

Bunica ne-a dat câte ceva de mâncare să avem pentru drum și câte o butelcuță fiecăruia, plină ochi cu apă rece și proaspătă de izvor. Înainte de a pleca, bunica ne-a făcut semn să venim cu ea până în spatele curții, la vechile grajduri. Acolo, se aflau încă doi cai înafară de Calipso, pe care nu-i mai văzusem până atunci. Nu credeam că bunica mai are cai. Dacă stau să mă gândesc mai bine, avea doar un singur cal bătrân ce probabil s-a prăpădit. Din câte știu era al bunicului.

-Luații! Ne spune bunica, întinzându-ne hâțurile cailor. Așa veți călătorii mai bine. Acesta, făcând semn spre cel din dreapta sa, este Cavallo, iar el, ducându-și privirea spre celălalt, este fratele lui, Cheval. Sunt puternici și rapizi. Vă vor prinde bine.

-Binco, sunt atât de fumoși! Îi spun mirată.

Chiar erau frumoși. Cavallo avea balană aurie, iar coada, coama și picioarele erau negre, iar în frunte avea o pată neagră în formă de stea, Cheval era la fel ca fratele său doar că elnu avea niciun semn în frunte. I-am mulțumit respectuos bunicii, am încălecat pe cai -eu cu Tara pe Cavallo, iar Nathan și Timothy pe Cheval- iar înainte de a pleca ne-a urat drum bun.

-Noroc, copii! Să aveți grijă unul de celălalt, și să nu uitați că voi sunteți mai puternici decât destinul, aveți un drum pe cât de triumfâtor și glorios pe atât de dificil în față. Dacă veți fi vreodată la răscruce, își dădu clama din păr jos, luați asta, strângeți-o puternic în mână și spune-ți ce vreți. Dar, nu uitați că e valabilă doar o dată pentru fiecare. Sunteți cinci, deci aveți cinci dorințe.

Îmi dădu mie clama iar eu mi-am prin o șuviță ce-mi intra în ochi și am plecat la drum.

Călătoritul călare era pe departe mai eficient, știa bunica ce știa. În mai puțin de jumătate de zi eram deja în pădure. Momentan, nu ne ieșise nimic în cale, cum ar fi vreo zână colibri, sau ceva de genul accesta. Am mers întreaga zi fără oprire, astfel că am ajuns la locul în carevam înnoptat ultima dată, ascunzătoarea dintre salcâmi. Am poposit acolo. Băieții au adus lemne pentru foc, iar eu și Tara am adunat câteva frunze și iarbă pentru a crea câte un mic culcuș pentru fiecare. Eram toți în jurul focului mâncând din bucatele pe care ni le-a dat bunica înainte să plecăm.