Antlia, copilul Stelelor

Capitolul 2

Perspectiva Liei

Nu am putut dormi toată noaptea, deoarece m-am gândit în continu la ce mi-a spus Nathan. Niciodată nu mi-aș fii imaginat că viitorul familiei nostre atârna de un așa subțire și firav fir de ață. Am fost nevoită să uit puțin de accest lucru, cu toate că mi-a venit foarte greu și aproape imposibil, pentru că aveam și alte lucruri care mă preocupau în mod special, cum ar fii examenele finale. Ce-i drept mai aveam doar două, dar asta nu însemna că puteam fi mai liniștită.

Ajunsă la școală, m-am așezat în banca mea și am așteptat ca foile cu subiecte să ne fie predate. Eram în timpul examenului, și parcă puteam simți emoțiile tuturor din sală; unii erau agitați, alții erau foarte relaxați deoarece probabil știau tot, iar printre toți cei din încăpere eram și eu, agitată, emoționată, poate chiar puțin speriată, însă pe de altă parte, eram liniștită și încrezătoare în forțele proprii.

După treminarea timpului de lucru, profesorii ne-au permis să mergem acasă, eu însă m-am dus să mă plimb prin oraș. Nu aveam un scop anume, pur și simplu doream să-mi limpezesc mintea, poate chiar să găsesc o soluție pentru a ne salva casa. Prin minte mi-au trecut fel de fel de lucrușoare care mai de care mai năstrușnice, dar niciuna nu ar fi fost de folos în situația de față. Din câte am auzit, tata a discutat cu cei de la primărie să prelungească data limită, însă ei i-au mai dat doar trei zile în plus. Nu mai aveam timp, și eu cu Nathan de abia aveam puțin peste jumătatea sumei, asta exceptând banii strânși de ai noștri.

Străbăteam străzile orașului în lung și în lat, până ce am dat de o potecă pe care nu o mai văzusem până în acel moment, era pietruită iar deasupra erau copacii care foarmau o arcadă întunecoasă. Curiozitatea mă rodea, voiam să știu unde duce acea potecă misterioasă, deci am urmat-o. În timp ce mergem auzeam păsările cum cântă, râul cum susură, era o tăcere magică, se putea observa ușor că acea potecă nu mai fusese atinsă de piciorul omului de foarte mult timp. Crdeam că drumul nu se mai termină, că nu voi ajunge nicăieri. Mergând în continuare intram mai adânc în desișul pădurii. La un moment dat în fața mea se formase o pătură de ceață groasă, peisajul mi se părea puțin straniu dar familiar în același timp. Dintr-o dată, prin ceață am văzut în fața ochilor că se înalță niște ziduri mari ca de fortăreață. Fără să îmi dau seama ajunsesem pe creasta dealului, ce era mai mult un munte erodat de veme, ce era lângă oraș. După zidurile înalte și vechi se vedeau niște turnri din cărămidă ce aveau balcoane pe ici colo. După ce am analizat bine fortificația cu multe turnuri de observație mi-am dat seama că era de fapt palatul ce se înalță impunător asupra orașului. După câte am reținut din poveștile mamei, locul în care locuim a fost o dată un regat, cu toate accestea nimeni nu a mai intrat în palat de la moartea suveranului său, accest lucru m-a determinat să fiu eu aceea care se încumetă să calce pragul castelului. Curtea accestuia nu era foarte mare, însă în mijlocul ei era o fântână mare și uitată de vreme. Ușa era formată din niște scânduri vechi ce păreau putrezite, zidurile erau acoperite de iederă și de o plantă ce prezenta niște țepi mari si ascuțiți, nu mă miram de ce nimeni nu a mai avut curajul să calce pe acolo, locul era foarte înfricoșător. Numai uitându-te la exteriorul lui, simțeai cum ți se zburlește părul și îți face pielea de găină. M-am împins în ușă cu speranța că scăndurile vor ceda, și așa a și fost. În fața mea se deschise un hol imens, chiar dacă arăta destul de înfiorător, mi-am luat inima în dinți și am intrat. La intrate era o arcadă, pe deoparte și de alta a holului erau armuri de cavaleri ruginite și acoperite cu o pătură de praf. Pe partea dreaptă la capătul încăperii erau niște scări mari, opusă accestora era o ușă ce se înălța aproape până în tavan. Am apucat cele două clanțe ale ușii și am pășit în cameră. Acolo erau două scaune din aur cu spătarul înalt, aveau detalii sculptate și reliefate cu ceva ce părea argint, iar deasupra celor două, ce erau tronuri regale, era pictat un Soare mare cu raze onulate. Întreaga sală era acoperită de un miros închis, de praf, iar pânzele de păianjen dăinuiau palatul. În liniștea și pacea camerei, am auzit o voce a unui bătrân ce spunea: