Antlia, copilul Stelelor

Capitolul 11

Încet, încet, noaptea s-a pogorât asupra noastră, Luna argintie ne călăuzea drumul șerpuitor, iar stelele făceau ca negura nopții să fie misterioasă și incitantă. Tot ce se auzea în pădure erau doar copitele cailor ce mergeau în galop, susurul apei și din când în când, câte o bufniță zdruncina liniștea împrejurimilor. Ascultând atât de fascinată cântecul subtil al nopții mi-am simțit ochii grei, căzând într-un somn liniștit pe spatele lui Vincent. Totul era atât de calm, până ce din inima pădurii s-au auzit urletele lupilor flămânzi. Am tresărit, strângându-l din instinct pe Vincent de talie, acesta chicotind încet.

-Te-ai speriat doar din atât?

-Gura, Vincent.

-Îmi plăceai mai mult când dormeai.

-Știai?

-Normal că știam. Atunci când caști faci un sunet ciudat.

-Ciudat, dar draguț vrei să zici.

-Liniște.

-Hai recunoaște, îi zic zâmbind.

-Nu, serios. Fă liniște puțin, cred că am auzit ceva.

Nu a apucat să termine bine de spus propoziția, că, în fața lui Calipso a sărit un lup ce nu părea să fie obișnuit, era mai mare, mai păros și foarte înspăimântător. Urechile lui erau ascuțite, botul era lunguieț ca al unui lup, dacă te uitai atent îi putea vedea câțiva colți ce îi ieșeau din gură. Creatura s-a ridicat, acum stând în membrele inferioare, avea înălțimea unui om dar nu și înfățișarea unuia. Calul s-a speriat, ridicându-se pe două copite nechezând, făcându-mă să cad, Vincent odată cu mine. Nathan s-a dat jos de pe Cheval, Tara la fel de pe Cavallo. Creatura dispăruse imediat ce a văzut că eram mai mulți. Tremuram din toate încheieturile. Ceea ce am văzut foarte clar au fost ochii fioroși ai lupului, erau mari și aurii, se uitau fix la noi,de parcă ar fi vrut să sară și să ne sfâșie dintr-o singură mișcare. Vincent s-a apropiat de mine să se asigure că sunt întreagă.

-Ești bine?

-C-ce a fost aia? Era prea mare pentru un lup.

-Nu era lup, ci un vârcolac. Trebuie să ne mișcăm repede, a văzut că suntem mulți și acum ne va vâna pe rând. Trebuie să rămânem uniți.

-Lia, piciorul tău...

Tara a văzut că îmi strângeam piciorul drept deoarece datorită căzăturii m-am lovit la el.

-Sunt bine, Tara, nu-ți face griji.

-Nu, Lia, nu ești bine. Încetează să te prefaci că nu ai nimic! Știu că te doare, se vede în ochii tăi.

-Ar trebui să ne oprim undeva. Nu putem continua cu Lia în starea asta, are nevoie de odihnă, zise Nathan punându-mi mâna grijuliu pe umăr.

-Nu! V-am spus că nu vreau să fiu o piedică. Lăsați-mă aici, aveți grijă de Tara, Antlia, și sfărșiți misiunea cu brio.

-Lia, nu mai vorbii prostii! Nu te lăsăm în urmă, zise Tara.

-Trebuie să ne mișcăm, dar, din păcate nu putem călării, asta ar atrage creatura. Vom merge pe jos.

-Dar, Vincent, sora mea nu poate merge, știi asta.

-Ba pot.

-Lia, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai încăpățâna atât, se răsti Tara de parcă ar fi fost pe punctul de a-mi trage o palmă.

Nathan oftă, se puse pe vine, mă apucă și mă luase în spate.

-Nathe, ce naiba? Lasă-mă jos, ripostam dar era în zadar.