Antlia, copilul Stelelor

Capitolul 9

Perspectiva lui Liei

După ce întrega „echipă" se trezi, am mâncat ce mai aveam la noi, ultimele provizii de altfel, și ne-am gândit la un mod de a găsi acel toiag. Acea carte indicată de Phillip seara trecută, deținea informații esențiale despre toiagul lui Helios, și le puteam afla pe toate daca Vincent nu m-ar fi urmărit și nu m-ar fi întrerupt. Trebuia să mă fac nevăzută, și să recuperez cartea dar, cu ochii de șoim ai lui Vincent asuprea mea era cam dificil. Acesta ne prevenise că nu vom părăsi palatul până ce nu găsim toiagul, prin urmare toată lumea era mai mult decât disperată să dea de el. Începusem să concepem un plan pentru a afla unde este toiagul în cel mai scurt timp cu putință.

-Ar trebui să căutăm în fecare încăpere, iar asta ne va lua o veșnicie, spuse Nathan. Palatul ăsta e imens.

-Nu și dacă ne împărțim în două grupuri. Unii dintre noi vor putea căuta aici la parter, și primele două sau trei, iar ceilalți pot scotoci în camerele etajelor rămase și turnuri, spuse încrezătoare Tara.

-Asta e o idee bună. Astfel, vom acoperi o zonă mai mare într-un timp mai scurt, o aprobă Vincent.

-Bine atunci. Să ne grupăm eu și Tara vom...

Nu apuc să-mi termin propoziția că Vincent mă întrerupe grosolan.

-Eu și Lia vom căuta în turnuri și etajele patru și cinci.

-Bine. Atunci eu, Tara și Timothy ne vom ocupa de restul, zise Nathan.

Tara se uita insistent la mine cu o privire jucăusă, iar eu știam prea bine ce vrea să însemne, doar că nu era ceea ce credea ea că este.

-Eu n-am nimic de spus în toată povestea asta?

-Nu, îmi răspunse Vincent aspru dar sec.

Eu și Vincent urcam scările spre cel de-al partulea etaj al palatului. În fața noastră se dechise un hol foarte înalt și lung, susținut de arcade puternice și decorate în stil renașcentist. De-a lungul holului de o parte și de alta erau așezate armuri prăfuite, pe care se putea observa câte un punct, două, de rugină. Pe ici colo pe pereți erau atârnate scuturi, săbii, și blazoane. Încăperea era cam întunecată așa că m-am dus la fiecare fereastră -erau în număr de cinci- și le-am dat laoparte draperiile găurite de molii. Armurile, chiar pline de praf, străluceau în lumina soarelui. Razele scăldau holul cu căldură, și făceau ca detaliile renascentiste de pe arcade să pară mult mai pronunțate și reliefate în marmura albă.

-Acesta era etajul consiliului, îmi spuse Vincent. Într-una din aceste camere se strângea Marele Consiliu și discutau problemele de stat. După mine, erau mai mult niște boșorogi ce stăteau la taclale.

-De unde știi asta?

-Chiar atât de prost mă crezi încât să nu fi pus mâna pe nicio carte în viața mea?

-N-am spus asta. În fine, eu voi verifica camerele de la capătul holului, tu vezi dacă găsești ceva în celelalte, îi spun îndreptându-mă spre capătul încăperii.

Am intrat în prima cameră pe care am văzut-o. Avea uși mari, iar deasupra era o arcadă, în vârful căreia era sculptat un Soare cu raze ce se unduiau în marmura ca zăpada. Era o cameră largă și înaltă, care de asemenea, avea armuri și arme pe pereți, în mijlocul acesteia era o masă mare, rotundă, în jurul căreia erau șapte scune, însă unul dintre ele era mai mare și mai frumos, ce era așezat în dreptul ferestrei care părea să aibă și un balcon. Am făcut un ocol mesei, târându-mi mâna pe ea și pe scaune. M-am oprit la scaunul ce părea mai degrabă a fi un tron mai modest, dar în același timp elegant, l-am examinat atentă, fiecare detaliu, fiecare punct de rugină. Aveam un sentiment ciudat, de parcă nu ar fi trebuit să mă aflu acolo, dar, în același timp, aveam senzația că era mai mult decât firesc să fiu în cameră. Nu semăna ca o încăpere unde ar fi putut fi ascuns un toiag scorijit și vechi, nici pe departe.