Antlia, copilul Stelelor

Capitolul 4

Auzeam oameni plângând, printre care și sirene de ambulanțe. Mi-am deschis cu greu ochii, mi se păreau atât de grei, aveam o durere groaznică de cap. Eram întinsă pe pământ, am stat puțin nemișcată ca să pot conștientiza ce se întâmpla în jurul meu. În minte mi s-a derulat scena, îmi amintisem: trenul deraiase, mă lovisem la cap de câteva ori, mă miram cum nu îmi pierdusem memoria. Dintr-o dată mă izbise o întrebare care mă măcina: unde erau ceilalți? Am încercat să mă ridic, de abia mă puteam ține pe picioare, totul în jurul meu se învârtea. I-am căutat pe frații mei printre mulțimea de oameni. Nu dădusem de ei, mă îngrijoram din ce în ce mai mult. Cei de la echipa de salvare încă scoteau persoane din rămășițele trenului. În niște saci de plastic negrii, erau probabil cadavrele. Mă rugam ca printre ele să nu se numere și Nathan, Timothy, Tara, mama sau tata. Eram speriată, nu mai știam unde să caut. Mă uitam la fiecare persoană care era scoasă din tren, însă nici urmă de ei. Câteva lacrimi fierbinți și-au făcut drum în jos pe obraz, începeam să-mi pierd speranța, până când aud o voce ce-mi striga numele:

-Lia! Lia! Vino aici!

Mi-am întors capul, Tara mă striga. Stătea lângă un copac împreună cu Nathan și Timothy. Când i-am văzut acolo, m-am simțit ușurată, supraviețuiră. M-am îndreptat spre ei imediat, Nathan era pe jos, sprijinit cu spatele de trunchiul copacului, avea mâna dreaptă și încheietura mâinii stângi bandajate, Timothy era lângă el, avea arcada spartă, dar se părea că cineva le îngrijiseră rănile. Mâna stângă a Tarei era bandajată de la umăr până aproape de încheietură. Cănd am ajuns la ei i-am îmbrățișat pe toți cu lacrimi în ochi spunând în continu:

-Sunteți bine! Sunteți bine!

- Cam impropriu spus bine, dar da, zise Tara. Tu cum ești?

-Înafara faptului că mă doare capul îngrozitor și pământul mi se învârte sub picioare, sunt bine.

-Cei de la echipa de salvare au spus că este o minune că am supraviețuit. Vagonul nostru a fost cel mai zdrobit. Tot ei au spus că au găsit niște bagaje ce păreau intacte. Ne-au găsit rucsacurile și ni le-au dat, îmi spusese Tara arătându-mi-le cu un gest din privire.

-Bine, asta e bine, dar mama și tata unde sunt, spun uitându-mă întrebător la Nathan ce îmi aruncase o privire tristă.

-Lia...nu...încă nu i-au găsit, îmi spuse el.

-Cum adică nu i-au găsit?!

-Da, ne-au zis că atunci când au ajuns în compartiment eram numai noi partu...

-Ce?! Dar, e imposibil, erau și ei, știu sigur!

-Lia, liniștește-te, îi vor găsi, îmi spuse Tara văzând că șuvoaiele de lacrimi îmi curgeau din ochi.

-Știam eu! Înainte cu vreo câteva minute să ajungem la curbă am avut un presentiment rău!

Mă așezasem lăngă Nathan, Tara punându-se lângă mine. Mă uitam în stânga și în dreapta, nu puteam să cred că așa ceva chiar se întâmplase. Noi eram oarecum bine, dar mama și tata, de ei nu știa nimeni nimic.

-Lia, Nathan, acum noi ce facem? Unde mergem? Mă întrebase Timothy cu un glas trist și speriat.

-Păi, singurul loc în care am putea merge este la bunica, îi spune Nathan.

-Bine, bine, dar cum ajungem acolo? Suntem în pustietate, singurul drum ar fi să mergem prin pădure ca să ajungem mai repede, în loc să o ocolim, le zic uitându-mă în gol.

-Da, asta ar fi singura opțiune. Dacă am ocoli-o ne-ar lua vreo săptămână să ajungem la bunica, dar dacă am merge prin pădure cred că în maxim două sau trei zile am fi la ea, zise Nathan.