Antlia, copilul Stelelor

Capitolul 6

Perspectiva lui Vincent

A vrut să se sacrifice pentru prietena sa. Cât de nobil, și de nesăbuit în același timp. Recunosc că a dat dovadă de un mare curaj, dar, totuși, de ce ai fi dispus să-ți dai viața pentru cineva care, poate că nici măcar nu îți e prieten adevărat, care nu ar face niciodată așa ceva pentru tine... Am mai spus-o și repet: în viață nu poți avea încredere în nimeni. Unii ar spune că eu am încredere în Lia, Nathan, Tara și Timothy, dar nu e așa. Îi ajut din interes, astfel, voi avea un "ghid" în Orașul Luminii.

Am pierdut deja foarte mult timp pe tărâmul zânelor acelea enervante, acum, misiunea mea a decalat, ceea ce nu e deloc bine. Dacă ar afla tata ce fac, m-ar omorâ. Cu cât cei patru ajung mai repede la destinație, cu atât mai repede pot lua toiagul lui Helios, ce mă va ajuta să găsesc Casa Destinelor și să stau puțin de vorbă cu Doamna în Alb. Trebuie să găsesc puștoaica aia răsfățată cât de repede posibil, înainte ca Ahicus să dea de ea, căci dacă o găsește primul, nimeni nu va mai fi în siguranță, niciodată.

Nu mai aveam mult și ieșeam din pădure. Mergeam de ceva vreme. Calipso era obosit, îmi puteam da ușor seama de asta, de aceea am descălecat și am continuat drumul pe jos, ținându-l de frâie. Lia vorbea cu Tara ceva, amuzant bănuiesc, dar cred că de fapt râdeau de mine, deoarece Tara și-a ridicat puțin privirea iar când m-a văzut a început să chicotească, dar bănuiesc că lui Lia nu prea i-a plăcut poanta, cel puțin așa părea. Atunci când i-am întâlnit privirea Tarei mi-am dat seamă că mă holbam la Lia, dar de fapt nu mă holbam pentru că așa voiam, doar că mintea îmi zburase departe, visam cu ochii deschiși la cum voi face să ajung la Casa Destinelor...

*****

Perspectiva Liei

Tara tot îmi dădea coate în mână, ca să-mi atragă atenția.

-Se pare că cineva are un admirator, spuse ea chicotind și mișcând din sprâncene.

-Ce tot spui? Nu-i adevărat! Oprește-te să mai gândești astfel de lucruri stupide!

-Dar se holbează la tine de mai bine de două minute...

-Ți s-a părut doar. Acum încetează!

-Dacă spui tu...

Era trecut de după amiază, soarele apunea iar cerul avea nuanțe de portocaliu, mov, albastru și roz. Printre copaci am putut zări câteva case și mi-am dat seama imediat că reușisem. Ajunsesm în oraș. Totul era schimbat față de cum îmi aminteam eu. Casele mici și dărăpănate, erau acum adevărate reședințe cu etaj și cu o arhitectura deosebită, străzile prăfuite se transformaseră în șosele frumos pavate cu borduri albe, acum, pe marginile străzilor erau felinare mari ce se înălțau frumos spre acoperișurile caselor, și luminau asfaltul puternic de parcă ar fi fost miezul zilei. Noaptea năpusti peste noi, stelele strălucind cu niște sclipiri de argint pe cerul întunecat, luna era în decreștere, văzându-se doar o mică fâșie din ea. Aleile, potecile, străzile, erau pustii. Nu era nicio urmă de om, ceea ce era ciudat deoarece din câte îmi aminteam, chiar și la cele mai târzii ore ale nopții oamenii roiau pe străzile prăfuite ale orașului ca niște albine într-un stup. Voiam să-l întreb pe Vincent dacă ar vrea să rămână la bunica pentru acea seară, deoarece era evident că avea nevoie de puțină odihnă, și Calipso la fel. Până la urmă, mi-am făcut curaj și l-am întrebat:

-Vincent, având în vedere că s-a întunecat, ai vrea să vii cu noi la bunica? Ai putea sta peste noapte, iar Calipso s-ar putea odihni după un așa drum lung.