Antlia, copilul Stelelor

Capitolul 8

După calculele mele, în mai puțin de o jumătate de zi aveam să fim deja în Orașul Luminii, ceea ce înseamna că suntem la aproximativ zece minute de mers în galop de locul accidentului. Abia așteptam să ajungem acolo, ca să pot inspecta în mai de aproape spațiul, dacă aveam noroc puteam găsi niște indicii, orice care ne-ar putea da o pistă spre mama și tata. Nu mă puteam opri din a mă gândi la asta.

-Hei, ești bine? Pari, îngrijorată, îmi spuse Tara.

-Nah, sunt bine, cred. Dar, cu cât ne apropiem mai mult de locul accidentului... nu știu, parcă, mă face într-un fel să retrăiesc ce s-a întâmplat atunci. E...

-Ciudat?

-Da, cred că ăsta e cuvântul cel mai potrivit care să descrie situația actuală... Vreau să spun, că totul a venit mult prea repede. Toate întâmplările astea, ne-au lovit ca o furtună, mai întâi mama și tata, acum chestia cu misiunea lui Vincent...

-Misiunea noastră, mă corectă ea.

-Cum o fi. Și știi ce mă apasă și mai tare?

-Ce anume?

-Faptul că te-am implicat și pe tine în toate rahaturile astea. Trebuia să avem o vacanță normală la casa bunicii, nimic mai mult. Nu te condamn dacă vrei să rămâni acasă, în Orașul Luminii, ba din contră.

-Glumești cumva?! Nu vreau să vă abandonez! Atât timp cât am intrat în joc, voi juca până la capăt! Și în plus, este palpitant, o adevărată aventură. Încă mă întreb dacă e vis sau relitate.

-Dacă asta e ceea ce vrei, doar că, nu se știe cât va dura toată treaba cu găsitul fetei și tot tacâmul, nu se știe ce se va întâmpla cu noi. Dacă va dura mai mult, părinții tăi se vor îngrijora, te vor căuta.

-Nu-ți face griji pentru asta. Am de gând să trec pe acasă să mai iau câțiva bani și provizii, îi voi aburi cu ceva și gata.

-Nu cred ca lucrurile merg chiar așa...

-Crede-mă, totul va merge bine. În orice caz, nu le voi spune adevărul adevărat. Nu vreau să-i amestec și pe ei în asta.

Mereu Tara a fost o fire mai libertină, independentă. Părinții ei îi permiteau, și îi permit multe. Bănuiesc că totul va fi bine, dacă nu-și cunoaște ea părinții, atunci cine? Nu am vrut să o amestec de la bun început în treaba asta, dar e decizia ei, nu a mea, și i-o voi respecta. Brusc o întrebare mi-a lovit puternic gândurile. Dacă ne vom întâlni cu Rayla? Ce îi vom spune? Nu se va lăsa până nu va afla ce se întâmplă. Va începe să-și pună întrebări dacă ne vede, deoarece se presupunea că nu ne vom întoarce până la sfârșitul primei săptămâni din toamnă. Și dacă mama și tata nu mai sunt, ce se va întâmpla cu casa nostră? Nu aveam încă banii suficienți pentru a o recupera. Odată cu întoarcerea nostră, se inmulțesc problemele și întrebările.

Ieșisem din pădure, în sfârșit. Eram chiar în locul unde a deraiat trenul, încă mai erau rămășițe din el. Am făcut un mic popas acolo, iar cu această ocazie m-am aventurat printre bucățile aproape distruse ale trenului, Nathan și Tara au făcut la fel. Era imposibil să găsim ceva prin tot acel haos. Am căutat, totuși, temeinic. Eram pe punctul de a renunța, când ceva ce strălucea pe pământ în lumina soarelui mi-a atras atenția. Acel ceva era acoperit de praf aproape în întregime. L-am luat și l-am curățat puțin, mi se părea cunoscut, al naibii de cunoscut. După ce l-am examinat cu atenție mi-am dat seama că era un ceas de buzunar din argint ce avea în interior inscripționat mesajul: „Timpul e relativ, trece ca vântul, el ne dă șansa să trăim, și tot el ne devorează sufletele, dar ne dă și amintiri ce rămân nemuitoare. De acum și pentru totdeauna." Era ceasul de buzunar al tatei! Acela era motto-ul lui, mereu ne descria așa timpul. Acum vreo patru sau cicni ani, eu și Nathan am vrut să-i facem o surpriză de ziua lui, așa că am pus laolaltă economiile noatre și i-am cumpărat acel ceas. De atunci, tata purta după el mereu ceasul în buzunarul interior al hainei, avea mare grijă de el, îl lustruia și curăța în fiecare săptămână.