Antlia, copilul Stelelor

Capitolul 13

Brusc Margaux a apărut și l-a bătut pe Vincent pe umăr, acesta plecând fără a mai spune altceva. Aceasta s-a așezat lângă mine, eu am ingonrat-o pe cât posibil.

-Ce vrei?

-Știu că ești supărată, iar reacția fratelui tău a fost neașteptată, dar crede-mă, el nu te urăște, a fost doar surprins.

-Nu cred că așa reacționează cineva surprins...

-Uite, Nathan mi-a spus despre schimb și este foarte riscant. Nu îi poți da cheia. Bunicul tău ți-a dat-o cu un scop.

-Știu, am un plan, dar, dacă nu va merge?

-Tu ești Antlia, copilul stelelor, sunt sigură că totul va merge bine.

-De asta mă tem.

-Privește partea bună, avem un avantaj față de Ahicus, te avem pe tine. El nu știe că tu ești Antlia, cu toate că bănuiește ceva...

-De unde știi?

-Am spionii mei..

Am dat să plec, însă Margaux m-a prins de braț și mi-a spus cu o expresie foarte serioasă:

-Trebuie să-ți trezești magia, altfel vom pieri cu toții.

-Zero presiune, spun ironică. Și cum mă rog s-ar presupune că aș face asta?

-Ca să-l poți învinge o dată pentru totdeauna pe Ahicus trebuie să folosești întreaga putere ce sălășluiește în tine. Prin asta mă refer la pheonixul celest. E singura cale. Trebuie să-ți trezești puterea, numai e timp.

-Dar de ce nu a aparut pană acum ?

-Pentru că tu nu îi dai voie. Există un blocaj între tine și putere, între phenix. Doar un impuls puternic îl poate trezi.

-Păi și cum s-ar presupune că ar trebui sa fac asta ?

-Depinde numai de tine

-Da, mulțumesc, și cu ce mă va ajuta asta ?!

Nu a mai zis nimic, s-a ridicat și a plecat lăsându-mă singură în liniștea profundă a nopții. M-am gândit la ce mi-a spus, mi se părea o totală absurditate, pheonixul și trezirea puterii, e o prostie, dra totuși, până acum câteva săptămâni nu credeam în fantome, vârcolaci și duci nebuni însetați de putere. Parcă nimic numai avea sens, acum lucrurile sunt mult mai încurcate decât erau înainte. Eu fiind Antlia mi se pare absurd, dar în același timp plauzibil. Mi-am ăndreptat privirea și am strigat ca o nebună spre lună, ca și cum m-aș fi adresat ei.

-Dacă tu ești adevărata mea mamă, dă-mi un semn, spune-mi ce să fac! Demostrează-mi că tot ce se întâmplă e real!

Am așteptat puțin, dar nu am primit niciun fel de semn așa că m-am dat să plec, când de nicăieri apare o pasăre alb-albastră, cu coada lungă ce parcă voia să o urmez, așa am și făcut. Am traversat grădina, până ce am ajuns la un mic lac ascuns printre copaci. Luna se relecta fix în mijlocul lacului, era un peisaj mirific. Pasărea s-a așezat pe creanga unui copac ce era la marginea lacului. Când m-am apropiat de apă atât de mult încât să-mi pot vedea reflexia în ea, în loc de propria relfexie am văzut o femeie cu părul atât de blond încât dacă nute uitai cu atenție puteai jura că e alb, avea ochii mai albaștri decât cel mai limpede ocean văzut de mine. M-am lăsat pe vine, am vrut să ating apa, femeia mă privea parcă mai avea puțin și izbucnea în lacrimi. Când a matins apa cu degetul, refelxia femeii a întins mâna să mă prindă, însă atunci când am simțit că ceva mă atinge, o mână de om, am tras-o repede speriată. La momentul contactului am avut un sentiment ciudat, într-un fel cunoscut, m-am uitat la femeia din lac și am șoptit speriată :

-M-mamă?

Aceasta nu a schițat nimic, doar adat aprobator din cap apoi a dispărut. Ea era, era Luna. Chiar când credeam că o iau pe câmpii, mi-a dat semnul pe care-l așteptam. Îmi era greu să cred că totul este adevărat, dar era.

M-am întors în Casa Destinelor, pe hol l-am găsit hoinărind pe Timothy, părea speriat, micuțul de el, la câte s-au întâmplat l-am neglijat cu toții.

-LIA!!!

-Tim, ce este? Ce s-a întâmplat, piticule ?

-Te-am căutat peste tot, am crezut că după ce te-ai certat cu Nathan ai plecat.

-Nu te-aș părăsi niciodată, prostuțule. Am fost să iau o gură de aer, atâta tot.

-Lia, e adevărat? Nu suntem frați?

-O, nu, nu, Timothy, să numai spui niciodată asta. Orice s-ar întâmpla cu noi, eu voi fi mereu sora ta iar, tu frățiorul meu, și Nathan la fel. Prostuț mic. Cum să crezi așa ceva ?

-Păi am auzit cum a țipat Nathe și am crezut că...

-Vino aici, i-am spus îmbrățisându-l puternic. Hai să te băgăm în pat, micuțule, e târziu.