Vrăji și vrăjitoare :Blestemul Fiarei

Capitolul 13

Și l-am urmat. Picioarele mele nu puteau concura cu picioarele lui lungi, așa că în timp ce prințul Leonard mergea lejer, dar ușor grăbit, eu fugeam, încercând să țin pasul cu el.

Eram curioasă. Și chiar dacă știam că "Curiozitatea a omorât pisica " nu puteam să mă opresc, deoarece privirea lui atunci când mi-a spus "urmează-mă " exprima o tristețe ,o oboseală sufletească  pe care cu siguranță nu putea fi simulată nici măcar de cel mai bun actor.

Coridoarele nu erau doar întunecate. Erau și vii. Respirau.Parcă inspirau speranțele oamenilor ce le colindau, iar apoi, după ce le  transformau în pulbere de praf, le dădeau drumul printr-o expirație nervoasă, lungă, poate ca strigătul Minotaurulu. Coridoarele transformau speranțele în gânduri demoralizatoate.

Spre deosebire de mine, prințul Leonard nu tremura de frică. Iar dacă ar fi fost așa, eu nu l-aș fi blamat.

Într-un final, am ajuns afară. Cerul era negru. Pomii erau cenușii și foarte rari. Nu era pământ ,ci nisip alb ,care sclipea, el fiind sursa de lumina, și nu cerul. Mi s-a părut fantastică chestia asta ,deși acest fapt  mă împiedica să observ clar chipurile oamenilor.

Prințul a ridicat o mână sus și a rotit-o ușor din încheietură. Imediat a apărut o trăsură neagră. Vizitiul era îmbrăcat, din cap până în picioare cu haine grele, din pânză țărănească, murdare într-atât încât pe ele erau un strat gros de jeg negru. Frumos Vizitiu regal,m -am gândit.

Apropriindu-se mai mult de noi, am observat că vizitiul purta un fel de masca pe care o purtau în Evul Mediu doctorii în timpul ciumei.

Cioc lung de cioara, ochii negrii ca mărgeaua ,pânză groasă, albă.

Înaintând cu câțiva pași ,mi-am dat seama că nu era o mască.

Mi-am reținut cu greu  țipătul. Nu puteam să-mi iau privirea de la   venele negre ale arătarii ce se vedeau prin pielea subțire ca hârtia.

Vizitiul a râs văzându-mi fața. Cu un rânjet, s-a transformat într-un cerb negru, apoi într-un leu. S-a apropriat de mine, ajungând la câțiva centimetri de față mea.

Acum mă privea un om fără nas, ochii și buze. În orbite și în gura se învârteau fuioare de  întuneric.

-Aaaa! M-am tras speriată înapoi

-Nu te mai da în spectacol ,Keith. Avem treabă.

-Keith?îndrug eu năucită.

Apoi monstruozitatea deveni un prinț frumos pe care îl mai văzusem, răpitorul meu și cel care mi-a cauzat mult prea dureroasa rană  de la cap.

-Nu l-ai cunoscu pe Keith? Se mira prințul blond.

-Ba da. Spun eu. Dar cum...?

Frații si-au schimbat o serie de priviri.
După o secundă, Leonard îmi puse o întrebare ciudată.

-Știi ce este frigul?

- Pierderea căldurii?

-Bun. Acum spune-mi ce este întunericul.

După un moment de gândire, am spus :

-Absența luminii?

-Bravo! Deșteaptă fată! Menționă aplaudând fals.

-Ce erau toții astridienii înainte de moartea regelui Roth?

-Utilizatori  ai luminii?Și încă sunt, nu?

-Nu .Nu toți .Keith nu  mai este. Eu sunt singurul .
-Dar... îndrug În zadar, căci Leonard mă întrerupe

-Știind că întunericul este absența luminii, Fiara este cel   care poate controla total lumina,iar  plecarea lui ne-a lipsit de ea, atunci toți astridienii, cu excepția mea, sunt....

-Utilizatori ai întunericului

-Bingo! Iar singura întrebare este....

-Tu de ce nu folosești întunericul?

-Pe lângă asta?

-Unde este lumina?

-Da!!Da!strigă aproape triumfător

-Si unde este?

-La Fiară. Și o parte la mine.

-Bine, dar ce legătură are asta cu faptul că Keith se poate transforma în ce vrea el?

-Nț. Înceată la minte mai e fata asta...murmură ușor apoi repetă grăbit. Ce este întunericul? Absența luminii. Iar numai cu lumina poți vedea clar, nu?Atunci cei care controlează întunericul pot să...

-Creeze iluzii? Să facă lumea să vadă fals?

-Da.

Aaa. Am înțeles. Ce fain e să controlezi întunericul!

-Dar de unde știu eu că prințul Keith arată așa? Și că nu este o iluzie? întreb arătând spre prințul prea chipeș. 

Leonard scoase un hohot de râs.

-Chisr așa, Keith?

O sclipire de veselie îi lumină fața, apoi dispăru. Leonard deveni serios și spuse :

-Dar mică vrăjitoare, trebuie sa vezi totuși ce au devenit astridienii.

Ne-am suit în trăsură. Keith chiar juca rolul vizitiul, și nici nu vreau să îmi imaginez cum arată adevăratul vizitiul.

În trăsură era cald și confortabil. Îl priveam tăcută pe prinț ,nevrând să privesc spre ținuturile străine.

-E chiar atât de rău? Rup eu liniștea.

Leonard își îndreptă privirea glaciară spre mine, măsurându-mă din cap până în picioare.

-Mică vrăjitoare, ești frumoasă spuse lipindu-și picioarele de ale mele.

Întinse mâna ca să traseze ușor o linie invizibilă de la tâmplă, străbătând obrazul îmbujorat,pâna la maxilar. Apoi mă apucă de bărbie silindu-mă să-l privesc drept în ochii ce acum sclipeau răutăcios.

-Mică vrăjitoare, dacă n-ar fi fost rău, noi doi nu ne-am fi întâlnit în veci. Spuse serios și amenințător.

-Îmi amintești de vărul tău.

Mi-a răspuns cu o tăcere chinuitoare care ne-a urmat până când am ajuns într-un final.

Nici nu am coborât bine din trăsură,că o mână mă și trase furios.

-Să mi-o aduceți sănătoasă!strigă prințul care râdea tot mai tare ,parcă cu răutate.

Eu eram pierdută în valuri de spaimă.

Să-mi fie rușine. După ce postez extrem de rar, mai scriu și capitole scurte.
Eu însă trăiesc cu speranța că într-o zi voi face un capitol de peste 2000 de cuvinte.

Așa. Aș vrea să știu cam cât de tare v-am încurcat, și să-mi spuneți nelămuririle voastre, dacă se poate.

Și aș mai vrea să vă mulțumesc că-mi citiți povestioara.
O seară plăcută!