Jurnalul trecutului (Finalizată)

11. Spitalul de nebuni

Clipesc de câteva ori în speranţa că totul e o iluzie, dar nu a fost aşa. Nu era o iluzie, era real şi era în faţa mea, uitându-se la mine, citindu-i ura în privirile tăioase şi pline de satisfacţie. Era satisfăcut deoarece frica creşte din ce în ce mai mult. Îmi adun puterile şi accept că e real tot ce se întâmplă, pentru că nu era prima oară când îl vedeam pe acest "el" ăl cărui nume nu îl ştiu. Izbucnesc deodată
-Ce vrei de la mine? Lasa-mă în pace!
Încep să ţip, şi să tot ţip. Mă dau spre uşă încercând să o deschid, dar în zadar. Un zâmbet diabolic îi apare pe chip văzându-mă în agonie.
-Spune-mi ce vrei de la mine? De ce nu mă laşi in pace?
Cuvintele mele abia rostite se auziră până ca un ecou în cameră. Îmi era atât de frică, simţeam cum inima era gata să explodeze. Incep să sparg tot ce era în jurul meu, să arunc cu tot ce puteam în figura neagră şi diabolică care râdea când mă vedea aşa. Era din instinct, oare altă persoană cum ar reacţiona dacă ar vedea în faţa ei o fantomă? Şi nu era prima dată..
Uşile se deschid zgomotos, iar doctorul cu încă doua asistente vin spre mine. Eu încă sunt în criză, încă ţip, încă mă zbat, nu mă puteam oprii. M-am săturat, îmi vreau viata normala înapoi, simt că totul se năruie în jurul meu, simt că mă învârt intr-un cerc din care nu am scăpare.
O asistenta îmi prinde faţa în palme şi mă întreabă cât poate de calm
-Ce s-a întâmplat? Suntem aici cu tine, calmează-te
Printre suspinurile mele amare încerc să îi spun
-El...ajuta-mă..
Îi arăt cu degetul spre demonul acela din colţ care imi zâmbea satisfăcut
-Care....el?
Asistenta se uită la mine cu ochii uimiţi, schiţând o figură ingrijoratoare. Îi aruncă doctorului o privire cu subinteles, apoi îmi injectează ceva în mână, lăsându-mă să ţip. Cu fiecare secundă glasul meu se pierdea, la fel şi fantoma aceea din colţ.
Deschid ochii uşor încercând să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat. Frica îmi incoltea din nou inima, iar ochii mi se umpleau iar de lacrimi. Întind mâna spre masa de lângă pat, să iau paharul cu apă. Dar găsesc jurnalul deschis la următoarea pagină. Oh, se pare că fereastra a fost deschisă, iar vântul a dat paginile, nu a mai fost vreo fantomă. Observ că mai erau câteva pagini de citit, pentru că jurnalul nu era unul foarte mare. Aş fi putut să îl citesc într-o zi, dar mereu aparea ceva ce mă intrerupea din citit. Jane ştie ceva.. De aceea mi l-a adus, ea vrea să îl citesc, dar de ce?! Îl iau în mână şi încep să citesc, printre scrisul chiar frumos şi ordonat cu cerneală roşie
Dragă jurnalule, nu am mai scris de mult. Dar ştii de ce? Mama şi tata au aflat de mine. Acum o lună am fost în padure să îngrop poza cu fantoma lui. Îţi scriu după de ce. Ei bine, mama şi tata au aflat, au aflat și că mă tai, m-au văzut plângând, m-au văzut când mă duceam la 12 noaptea în padure, pentru ca el mă punea. Mi-a mai dat puţin timp, puţin timp în care să îi readuc liniştea lui. Eu am fost de vină cu acel joc tampit. Eu l-am trezit din morţi, a fost doar vina mea. Nu ţi-am spus că avea de gând să ma omoare chiar atunci, în căsuţa aceea care e blestemata şi sper ca nimeni să nu intre în ea. Dar am facut un pact. Mi-a propus să îi găsesc trupul pentru a revenii la veşnica lui odihnă, şi de asemenea pe cel ce l-a omorât . A spus că dacă nu o fac, mă va bântuii până o voi face iar de nu, ma va omori în chinuri groaznice.. Mai aveam o lună la dispoziţie să aflu mai multe despre el. Dar.. Părinţii mei m-au dus la spitalul de nebuni! Exact! Mi-au spus ca făceam crize noaptea... Mă cred nebună.. Abia am venit acasă după o luna de chin! Crede-ma, o luna de chin! Dar.. Se pare că ceva tot am aflat. Uitandu-ma peste vechile dosare ale unor pacienţi (da, am făcut asta pentru că îmi căutam dosarul) am dat peste dosarul unui criminal nebun, Thomas Thorne. În ultima perioadă m-am documentat despre toţi criminalistii ȋn speranţa că l voi găsii pe cel ce l-a omorât pe...el, scuze. Nu mai pot sta să îţi scriu, mai am doar o săptămână în care trebuie să joc ca să trăiesc.
Când să dau a doua pagină, ii vad la uşa pe părinţii mei, vorbind cu doctorul
-Cred că are nevoie de un psihiatru..
-Fiica noastră nu e nebună! A fost doar o scăpare
-Chiar dumenavoastră aţi spus că a făcut o criză când aţi gasit-o în cameră, că aţi vazut-o noapte plimbandu-se şi si vorbind singură. E clar ca are o problemă!
Poftim?!!! Eu nu m-am plimbat noaptea singura!! Jur că nu am făcut asta, nici despre acea criză nu ştiu.
-Poate e somnambula...
-Domnule, nu vreti binele ficei dumneavoastră ? Acum cât se poate. Dacă se inrautateste va fi mai grav
Tata şi mama ezită puţin iar apoi îi văd semnând o fişa...