- Ce-i cu tine? Trântesc nervoasă foile pe care avem schiţa meselor pe care le vom avea la sală.
De două săptămâni nu ne putem hotărâ. Nu, rectific, el nu se poate hotărâ la data la care vom avea marele eveniment.
Ochii lui se ridică cu uimire spre mine.
- Nu mă privi aşa, îi spun şi simt cum sângele îmi clocoteşte în vene. Ai început să te eschizevi, continui, de data asta nu mai cedez până nu aflu ce se întâmplă cu el. Ascultă-mă, spun ridicând un deget către el în semn de ameninţare, dacă te-ai răzgândit spune-mi acum, nu am chef să trăiesc o scenetă, din aceea siropoasă şi dramatică în care ea este singură în faţa altarului sfâşiată de durere! Mă auzi? Strig la el şi deja lacrimile joacă ca proastele în ochii mari.
Îl urmăresc cu privirea cum se ridică, încă nu mi-a zis nimic din ce aş fi vrut să aud, doar m-a privit.
Mă dau un pas în spate atunci când văd că se îndreaptă spre mine.
- Nu, nu, spun şi îl opresc cu mâna, proptind-o în pieptul lui. Vreau să vorbeşti cu mine, vreau să îmi spui ce te macină.
Nu ţine cont de gestul meu care îi spune clar să stea departe de mine, îmi prinde mâinile şi mi le ţine cu putere, mă îmbrăţişează şi îmi vorbeşte cu faţa afundată în scobitura gâtului:
- Plec în Afganistan!
Lovitura este dureroasă şi am simţit că inima mea explodează la propriu.
- Când? Este tot ce pot să întreb.
- Peste o lună, îmi răspunde la fel de scurt.
- Cât timp? Continui gâtuită de emoţie.
- Un an! Îmi răspunde la fel de promt dar nu slăbeşte strânsoarea.
- Există vreo posibilitate să ne vedem în acest timp?
- Nu, doar pe internet!
- Ieşi, îi spun când simt că nu mai pot să îmi ţin plânsul. Am atâtea întrebări să îi pun dar nu pot acum. Ieşi, ridic tonul când văd că nu se clinteşte.
- Miruna, te rog, nu mă alunga, lasă-mă să îţi explic.
- Ieşi, repet a treia oară şi mă smucesc din îmbrăţişarea lui.
Îl simt cum mă priveşte, este puţin încurcat de reacţia mea, dar tot ce îmi doresc este să plece, nu vreau să-l văd acum. Simt că am fost folosită, nu a avut încredere în mine.
Stau dreaptă în mijlocul camerei şi aştept cu ultimele fărâme de răbdare pe care la mai am, să iasă. Ce este aşa de greu? Mă întreb, apeşi clanţa şi ieşi.
Îi simt privirea asupra mea, se hotărăşte într-un final şi se îndreaptă spre uşă. Îl urmez, dar doar pentru a pune siguranţa nu vreau să mă trezesc cu el peste câteva ore în casă.
- Mâine, am atrenament, trageri, nu voi fi acasă decât după ora 19, te rog, lasă-mă să îţi explic.
- Bine, spun şoptit. Şi mă asigur că închid bine uşa în urma lui. Mă preling uşor pe lângă uşă şi dau drumul lacrimilor să iasă.
Sorin.
Cobor în grabă la etajul meu, îmi trec de mai multe ori mâna prin păr, sunt foarte agitat, nu aşa am vrut să îi spun, nici măcar nu ştiu cum ar fi trebuit să îi spun.
Trebuia să o fac, probabil trebuia să îi spun totul şi apoi să o cer de soţie. Dar am fost un laş, nu aşa se procedează. Doamne, o iubesc ca un nebun, o vreau lângă mine toată viaţa, ce contează un an? M-am înscris în misiunea asta înainte să o cunosc, acum nu mai pot da înapoi.
Ştiu că este periculos, iar ce va trăi ea, în anul ce va urma, ştiu că va fi un chin. Şi pentru mine va fi la fel, nu ştii dacă te mai întorci viu de acolo, este un război mut care macină generaţii, distruge vise. Noi mergem în linia de apărare, dar chiar şi aşa riscul este mare, nu ştii niciodată pe ce calci, nu ştii niciodată ce pică peste tine.
Trântesc uşa apartamentului, nervii mă mistuie acum, sunt atât de nervos pe mine că îmi vine să mă bat singur. Şi mamă ce bătaie mi-aş aplica...
Acum asta e, situaţia există, cuvintele au fost spuse. Totul este neclar în acest moment, dar tot ce vreau acum este ca ea, Miruna, să rămână cu mine şi atât.
Miruna
Am plâns mai bine de două ore, am vărsat tot năduful. M-am limpezit puţin, acum situaţia îmi pare mai puţin tragică, îmi pare rău că am reacţionat aşa.
Sleită de puteri cum sunt mi se pare ca am cam exagerat.
Nu Miruna, îmi spun, nu ai exagerat deloc, nu a avut încredere în tine! Puteam totuşi să îl ascult, revin la sentimente mai bune, în momentul în care în minte îmi apar ochii lui fermecători, care mă rugau să îl ascult.
Mă spăl repede pe faţă şi o zbughesc spre uşa apartamentului. Mă opresc brusc în faţa ei. Nu, nu voi pleca la el, să aştepte, vorbim mâine aşa cum a zis el. Nu, nu am să cobor la el. Of Sorine ce joc faci cu mine?
Adorm într-un final, parcă animată de dorinţa de a trece timpul mai repede. Poate mai este o şansă să nu plece.
Rămâi cu mine! Sunt ultimele cuvinte ce îmi sună în gând înainte ca somnul şi lumea liniştită a viselor să pună stăpânire pe mine.
