Nicoleta
Răsuflu uşurată, acum că uşa salonului s-a închis în urma medicului. Sper să fie totul bine. Îmi rotesc ochii prin holul împânzit de oameni care aşteaptă la fel ca mine. Dau cu ochii de fata care stă rezemată de peretele din spatele ei şi o recunosc. Este vecina, viitoarea soţie a lui Sorin. Cunosc povestea ei şi al lui, ne avem ca fraţii, urma să ne-o prezinte. Ultima discuţie cu el a fost înainte de accidentul acesta stupid, şi nu cunosc prea multe amănunte care să mă facă să înţeleg iritabilitatea ei din acea zi, în care a dat drumul la apă.
- Bună, îi spun în timp ce mă aşez lângă ea, nu am apucat să ne cunoaştem, eu sunt Nicoleta verişoara lui Sorin, îmi pare sincer rău...
- Da, mă întrerupe ea, fixându-mă cu privirea, eu îmi cer scuze, am cam interpretat greşit prezenţa ta în apartanentul lui Sorin.
- Te înţeleg, îi zâmbesc părtinitor, să ştii că te iubeşte ca un nebun, încerc să o asigur de ceea ce este adevărat, nu l-am văzut în viaţa mea, aşa cum l-am văzut de când este cu tine!
- Hmm, oare? Spune ea şi îşi lasă capul uşor pe spate, lăsând astfel să se vadă nesiguranţa în care a intrat. Apropo, continuă ea, sunt Miruna, nu cred că am reuşit să mă prezint.
Chicotim amândouă în timp ce ne strângem mâna, cred că îi sunt simpatică, la fel îmi este şi ea mie, reciprocitate, este super, mă bucur de-a dreptul pentru vărul meu, nu le cunosc de mult timp relaţia, dar ceva îmi spune că se potrivesc de minune, şi că nu ar mai fi ei, despărţiţi.
- Cine este doamna Nicoleta? Se aude glasul asistentei care tocmai a ieşit din rezervă.
O privim amândouă stupefiate, şi o prind pe Miruna de mână, deja o simt cum fierbe, şi vreau să o asigur că totul va fi bine în final.
- Eu sunt, răspund ridicând două degete în aer ca la şcoală, puteţi intra, îmi spune ea sec.
- Şi eu? Aud glasul şoptit al Mirunei, dar foarte încărcat de emoţie.
Privim amândouă spre asistenta care s-a întors spre noi, iar umerii ei se duc în jos, ca semn că ceea ce ne va spune nu ne va bucura foarte mult.
- Îmi pare rău, domnul a fost foarte clar, doar doamna Nicoleta poate intra.
- Ce...? Este tot ce apuc să mai zic!
Miruna
- Cum adică, doar Nicoleta? Răbufnesc, şi simt strângerea de mână mai puternică în semn să mă liniştesc.
Nu se poate aşa ceva, aceşti oameni nu ştiu cu cine s-au pus.
- Omul de dincolo de aceşte uşi mi-a întors lumea cu susul în jos, vreau să îmi spună în faţă! Este tot ce mai discut cu ele, mă trag din strânsoarea Nicoletei şi precum Xena cea războinică, o pornesc hotărâtă spre salon.
Le simt paşii în urma mea, dar nu mă interesează, să mă dea el afară şi voi pleca. Apăs clanţa şi ca un taifun păşesc dincolo de prag. Arăt ca o nebună, sunt conştientă de asta dar orele de nesomn şi griji şi-au pus amprenta mai tare decât am crezut.
- Domnule Sorin, aştept, îi spun sec, în timp ce mă aşez pe scaun lângă patul în care nu pot să nu îi observ trupul rănit, dar şi ochii care sclipesc atunci când mă vede aşa răvăşită.
- Pot chema paza, aud vocea răguşită a asistentei, care a fost luată prin surprindere de comportamentul meu.
Serios?! Mă întreb şi mă mir în acelaşi timp, dându-mi ochii peste cap, aşa de tare încât am impresia că vor rămâne întorşi pe dos.
- Este ok, aud glasul stins al lui Sorin, mă descurc.
- Doamne fereşte! Spune asistenta, care dă din mână şi părăseşte salonul.
- Sunt pe hol, se grăbeşte Nicoleta să părăsească şi ea salonul. Sorin doar aprobă din cap dar nu-şi mută privirea din ochii mei dar nici eu din ai lui.
Ce dor mi-a fost de el. Mai stăm câteva minute în care ne privim intens, fără a spune nimic, după care încep:
- Dacă îmi spui să plec, plec!
- Sunt invalid, îmi spune şi rupe contactul vizual cu mine! Nu mai sunt întreg, spune acesta.
- Ţi-ai pierdut sufletul, eşti invalid sufleteşte? Îl întreb, oprindu-mi lacrimile în spatele ochilor, nu cunosc mai nimic din starea lui de sănătate, dar atâta timp cât sufleteşte este întreg, restul sunt doar amănunte, pe care oricum le voi afla.
- Nu, fizic sunt invalid, şi o lacrimă i se scurge uşor din ochi.
- Bun, îi răspund, prinzându-l de mână. Vrei să plec?
- Nu, răspunde el printr-un oftat!
- Bun, răspund din nou! Acum nu mai pot să vorbesc cu el, esenţialul l-am aflat, şi asta este tot ce contează. Oricum şi-au făcut efectul şi medicamentele pe care i le-au administrat, şi sunt conştientă că are nevoie de somn, aşa că rămân lângă patul lui ţinându-l de mână, până ce pleopele îi cad, şi este tras din nou în lumea somnului.
Părăsesc salonul abia atunci când mă asigur că este cu totul învăluit de lumea viselor. Ochii mei o caută cu disperare pe Nicoleta, care mă şi primeşte în braţele ei larg deschise. Îmi dau tot năduful, mă eliberez de toată tensiunea acumulată.
- Mergem? Mă întreabă ea, atunci când m-am mai liniştit!
- Unde, o întreb buimăcită.
- La medic, trebuie să ştii tot ce se întâmplă, în viaţa mea nu am văzut o legătură mai puternică ca a voastră, îmi spune şi îmi plasează un sărut prietenesc pe frunte.
O aprob, şi ne îndreptăm spre cabinetul unde se află omul, care sper să îmi răspundă la toate întrebările care m-au măcinat în ultimele zile.
