Plapuma groasă mă înveleşte cât mai bine cu putinţă. Alarma sună în neştire şi mă anunţă că este dimineaţă.
- Ştiu că este dimineaţă, îmi spun printre dinţi, off, telefon nenorocit.
Oftez şi mă ridic alene din pat, este tot ce pot să fac. Mă duc să mă pregătesc pentru o nouă zi, cam asta fac în ultima săptămână. Am renunţat să mai merg la spital, la Sorin. El a început recuperarea şi merge spre bine. dar cu mine nu vorbeşte , nu mă repinge, pur şi simplu stă şi mă ignoră total.
Am decis că nu mai are rost să mă terfelesc în faţa lui, aşa că m-am ocupat mai mult de partea profesională a vieţii mele, m-am asociat cu Miriam aşa cum vorbiserăm noi cu mult timp în urmă, am deschis un magazin mai mare şi ne pregătim să îl deschidem şi pe cel de-al doilea. Am format o echipă toate trei, ne-am împrietenit şi cu Nicoleta, iar Miriam şi verişoara lui Sorin, par a se înţelege foarte bine. Ele continuă să îl viziteze pe Sorin, şi mă fac geloasă uneori, când vedeam licărul de bucurie din ochii lui Sorin văzându-le. Faţa lui era inertă, dar când cele două intrau muşchii se destindeau, instantaneu, acest lucru mă făcea să strig, să arunc să sparg, dar nu am zis nimic. doar am tăcut.
Cu Nicoleta nu am avut nici un gând este verişoara lui , dar Miriam...
- Ce naiba crezi că faci? M-am răstit la ea într-o zi.
Eram la spital de vreo două ore şi stăteam pe scaunul din salonul lui. Nu vorbea cu mine, l-am prins de câteva ori privindu-mă dar şi-a mutat privirea când a întâlnit-o pe a mea. nu a scos nici un cuvânt. Iar când cele două au intrat faţa i s-a înseninant iar eu am crezut că explodez de gelozie.
- Miruna, priveşte-mă în ochi, mi-a spus Miriam când tremuram pe hol în faţa ei de nervi, crezi că ţi-aş putea face vreun rău? M-a întrebat şi m-a tras într-o îmbrăţişare.
- Nu ştiu, nu mai ştiu ce să cred, cu toţii vă purtaţi aşa de ciudat, iar mie îmi înfigeţi mii de cuţite în spate cu atitudinea voastră. Hohotele de plâns au apărut involuntar, nu mai aveam puterea să le opresc, le-am suprimat de atâtea ori, încât ele îşi cer dreptul la libertate.
- Te rog Miruna mai ai răbdare, şi cel mai important, nu-ţi pierde încrederea în noi! Asta este tot ce pot să îţi spun. Ochii ei mă învăluie într-o lumină caldă în timp ce vorbea cu mine şi ceva mă face să o cred să mai dau speranţă iubirii din mine.
Tot ce se întâmplă nu are nici o logică pentru mine, şi nu am cum să văd o ieşire spre lumină din acest impas este ceva la care eu nu găsesc rezolvare. A fost ultima zi în care am păşit în acel spital, nu mai puteam să îi văd pe toţi trei cum vorbesc, se amuză de parcă eu nu aş fi acolo.
- Tu nu înţelegi Miruna, mi-a spus el în prima şi ultima conversaţie pe care am avut-o, Sunt un schilod, iar cuvintele lui au ars atunci sufletul meu.
- Ba, tu nu înţelegi, i-am întors-o, Nu mă interesează, vreau doar să rămâi cu mine. Ştii foarte bine că medicul a spus că te vei recupera.
- Da, spune el şi îşi dă ochii peste cap, în nu ştiu câţi ani, şi ce ai să faci până atunci ?
- Am să te susţin şi încurajez, am să îţi fiu alături, am să te iubesc!
Ochii lui s-au oprit asupra mea, m-a fixat câteva minute şi am simţit atunci ceva, nu pot să explic ce... A fost o privire atât de intensă, încât pentru câteva minute am fost hipnotizaţi unul de celălalt. Din acea secundă s-a lăsat tăcerea între noi... şi atât.
- Totul s-a terminat acum, îmi murmur, încet încercând să îmi opresc lacrimile.
Mă grăbesc să mă îmbrac să ajung la magazinul pe care îl vom deschide în curând. Am preluat în ultima săptămână toate sarcinile ce ţin de organizarea unei noi deschideri. Doar aşa m-am putut detaşa de viaţa mea amoroasă, care alunecă în neant iar eu nu am nici un control asupra ei. Nu am cedat deloc nici insistenţelor lui Miriam pentru a angaja o firmă.
- Nu, am spus hotărâtă mă ocup eu de tot.
- Şi Sorin? Mă întreabă ea uimită.
- La Sorin nu mai merg, ţi-l dau ţie, poţi să-l păstrezi arunc veninul fix în faţa ei. Mă ignoră, mi-a spus clar că nu mai vrea, oricum am văzut că voi trei vă înţelegeţi foarte bine, eu sunt în plus, aşa că te rog lasă-mă, Miriam, eşti o profesionistă desăvârşită dar... îmi înghit cuvintele să nu le mai rostesc, ştiu că o să doară, şi nu am să le mai pot lua înapoi, asta e, eu mă ocup de organizare şi aşa rămâne stabilit. Conluzionez ţâfnoasă şi îi întorc spatele.
Oglinda ce se află în faţa mea mă face să îi văd reacţia, este una de îngrijorare, umerii i se lasă în jos, apoi îşi freacă fruntea şi închide ochii. Nu mai zice nimic, doar părăseşte magazinul în grabă, fără a se uita înapoi, fără a mă saluta.
