Privesc nepăsătoare apa ce se revasă pe parchet, Totul va trebui înlocuit! Îmi spun mintal, dar nimic nu mă va opri, până ce tu, Sorine nu apari în pragul uşii mele, îmi continui şirul gândurilor, nu-mi pasă ce costuri va implica în final toată treaba.
Am afacerea mea, sunt susţinută până în dinţi de părinţi, aşa că toate le voi repera. Dar prima dată îmi voi repera sufletul, chiar dacă înseamnă să renovez tot blocul mai apoi. Aştept cu nerăbdare ca bătaia în uşă să îmi creeze o nouă speranţă. Nu pot să înţeleg schimbarea atât de bruscă a lui. Cum naiba să te ceară de soţie să-şi pună sufletul pe tavă în felul care a făcut-o el şi apoi să fie o astfel de linişte. Mă roade pe interior şi mă macină, a fost şi este primul şi singurul bărbat pe care l-am dorit lângă mine mereu. Este cel care m-a făcut să îmi doresc o familie, o stabilitate, şi acum ce?
Of Sorine, ce naiba s-a întâmplat?
- Vecina... aud dincolo de uşă o voce feminină. Nu este ceea ce sufletul meu îşi doreşte, aşa că, asemeni unui copil răzgâiat refuz să mă ridic de pe fotoliu.
- Nu mă voi mişca un milimetru până nu aud vocea lui Sorin, vorbesc în barbă.
- Te rog deschide, continuă să insiste vocea de dincolo de uşă.
Nici nu mă gândesc să fac vreun efort.
- Sunt vecina de jos, insistă.
Acest ultim mesaj mă face să sar ca arsă din în picioare să mă împiedic şi să alunec pe suprafaţa umedă ce tocmai s-a format în holul meu.
Cum? Ce vecină de jos? Jos este Sorin! Mă bombardează gândurile în timp ce mă ridic din locul unde am căzut.
- Bună mă întâmpină aceasta cu un surâs de zile mari. Sunt Nicoleta, continuă ea, tocmai ce m-am mutat la etajul inferior, şi mă cam inundaţi.
Îmi vine să îi şterg tot ce înseamnă zâmbet şi bună dispoziţie de pe faţă.
Cum adică s-a mutat? Sorin unde este? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care mi-aş dori să i le pun! Dar sunt blocată şi înmărmurită, deja propriile concluzii, mă învăluie ca într-o menghină. Da, precis şi-a găsit alta, bine că a şi adus-o la el acasă, la dracu Sorine, a fost prima noastră ceartă şi au trecut doar trei zile. Nu, nu se poate aşa ceva! Sunt doar câteva din scenariile pe care mi le construiesc.
- Unde este Sorin? Reuşesc să întreb în cele din urmă.
- Apa, îmi răspunde tânăra care nu pare să îmi audă întrebarea şi nici că vede starea în care m-a adus! Zâmbetul îi stă frumos creionat pe faţă şi pare fericită!
- Ah da, şoptesc în timp ce mă întorc pe călcâie şi o pornesc spre bucătărie pentru a stinge apa, mă scuzaţi, spun atunci când mă inundă dezamăgirea. Ştii am fost obosită când m-am întors de la servici şi am uitat apa deschisă. Am să achit toate reparaţiile la zi, îi trântesc uşa în faţă.
Este clar, şi-a găsit pe alta, bocesc în gând, l-am pierdut aşa de repede.
Nu stau în linişte, decât pentru puţin timp, căci bătăile în uşă se aud din nou! Mã îndrept spre uşa apartamentului şi o deschid cu toată puterea dată de starea de nervi care se amplifică în mine cu fiecare secundă. Zăresc aceeaşi faţă zâmbitoare iar acum îmi doresc din tot sufletul să-i şterg de pe faţă orice urmă a veseliei.
- Unde e Sorin? mă răstesc la ea , să fiu sigură că voi primi un răspuns.
Pare puţin încurcată, mă priveşte câteva secunde apoi deschide gura să vorbească:
- Nu este acasă, de fapt este... dar nu mai apucă să zică nimic. Trântesc uşa în faţa ei, doar pentru a nu mă propti eu în faţa ei, care trebuie să recunosc, şi-a cam pierdut zâmbetul.
Mă întorc pe călcâie şi dau drumul la muzică, la maxim. Nu mai vreau să aud nimic, am şi treabă de făcut, m-am inundat ca o tâmpită, ca să fac cunoştinţă cu noua lui cucerire. Ceva totuşi în mine nu îmi dă pace, nu mi se pare logic ce se întâmplă, dar cine spune că dragostea este logică...
Toată ziua m-am perpelit am trecut de la o stare la alta în mai puţin de 2 minute. Am plâns am râs, le-am combinat, ce mai, păream o nebună scăpată de la ospiciu. Privesc cerul înstelat şi chinul meu sufletesc s-a mai domolit, mă roade acum curiozitatea şi mi-aş da cinci ani din viaţă, să aud ce vroia să îmi spună acea Nicoleta. Sting cu mişcări rapide ţigara în scrumiera de pe balcon, încalţ papucii şi o iau pe scări în jos. Mă opresc în pragul uşii şi încep să bocănesc cu putere. Nici un răspuns, nici o mişcare. Insist, dacă sunt în casă şi nu vor să-mi răspundă, nu trebuie să primesc o explicaţie.
Uşa de vis-a-vis se deschide şi bătrânica ce locuieşte acolo scoate capul uşor.
- Miruna, îmi spune cu glas şoptit, Sorin nu este acasă.
- Da, tanti pe asta o ştiam...
- Este la spital, de două zile a venit verişoara lui să aibă grijă de apartament, îmi spune aceasta toate detaliile de care am nevoie, dar care acum mă tulbură şi mai mult.
De ce nu mi-a spus? Ce a păţit?
Am primit o parte din răspunsuri, o dată cu această informaţie, dar nu pe toate. Nebunia ultimei zile s-a dus şi ea dar a rămas durere, şi multe alte întrebări, dar le voi afla pe toate mâine la prima oră, pentru că primele raze de soare a unei noi dimineţi mă vor găsi în faţa spitalului şi un pas nu voi face de acolo până ce nu voi afla tot ce se întâmplă.
