Otrava unui sărut

Prolog

Secolul XIX, satul Larhow.

Într-un mic sat, aproape uitat de lume, Giorgiana își termina de cusut primele șosete. Sora ei mai mică, Emilia, o privea cu curiozitate pe tânăra de șaptesprezece ani, așteptând ca aceasta să-i spună secretele pașilor care trebuiau urmați. Dar Emilia era încă mică, însă la vârsta de doar patru ani jumătate, era mult mai inteligentă decât mulți oameni din satul acela. Micuța știa când să tacă și când să vorbească, era conștientă de tot ce mișca în jurul ei și prindea foarte repede când era învățată un lucru nou. Giorgiana se ocupa de educația ei în marea majoritate a timpului, căci mama lor se transformase, într-o perioadă scurtă de timp, într-o femeie stresată, temătoare și care își petrecea aproape toată ziua închisă în cameră.

— O să pot coase și eu într-o bună zi? întrebă micuța, făcând ochii mari și privindu-și sora cu entuziasm.

— Desigur, draga mea surioară! îi răspunse Giorgiana, mângâind-o cu dragoste pe cap.

A mai băgat acul subțire de câteva ori și a rupt ața, terminând şosetele din dantelă. Le-a lăsat pe scaunul de lângă ea și a luat-o pe Emilia de mâna. Deși avea doar șaptesprezece ani, nu îi plăcea atitudinea mamei sale din ultima perioadă. Putea înțelege preocuparea ei, nervii pe care îi avea aproape la orice oră și teama pentru Lordul Christian, dar nu și faptul că își neglija fiicele. Pentru ea nu își făcea griji, era deja mare, iar iubirea părinților nu mai era atât de necesară pentru ea. Dar pentru Emilia, da. Copila avea nevoie de cea mai multă dragoste și atenție din partea ei, iar ea nu i-o oferea. Se refugia în dormitorul său, iar atunci când era soare, în grădina din spatele casei și citea aceeași carte. Giorgiana știa mult prea bine că era doar un pretext, căci niciodată nu dădea pagina, niciodată nu o vedea citind. Mai degrabă o prindea cu privirea pierdută în zare, oftând sau plângând.

Cele două fete s-au apropiat temătoare de uşa dormitorului mamei lor, iar Giorgiana i-a şoptit Emiliei să aştepte cuminţică până se reîntoarce. Giorgiana bătu la uşă, dar glasul mamei sale, Esperanza, nu avea pic de vlagă. În ciuda faptului că nu obişnuia să intre nepoftită, îşi luă inima în dinţi şi se pofti înăuntru. Podoaba capilară a femeii care îi dăduse naştere cădea în valuri peste spătarul din lemn a scaunului cu balansoar. Ca de obicei, privirea îi era pierdută, iar cartea o ţinea în mână, fără a deschide-o măcar. Giorgiana păşi apăsat şi silenţios către aceasta. Nu îşi dorea s-o sperie şi nici s-o enerveze. În ultimul timp, Esperanza avea neplăcutul obicei de a o trage de păr pe Emilia de fiecare dată când îşi ieşea din fire. Tânăra deschise gura, dar dură o milisecundă până o închise la loc. Nu avea curajul necesar nici măcar de a o striga, dărămite de a-i spune tot ce avea pe suflet.

— Mamă? întrebă cu glasul tremurând. Nu vreau să te supăr şi intenţia mea nu este să îţi dau lecţii de viaţă, îi spuse într-un final, luându-şi inima în dinţi. Dar Emilia are nevoie de tine, eu am nevoie de tine. Ştii că te iubim, dar ignoranţa ta ne doare.

Ar fi vrut să-i spună mai multe, dar era conştientă de furia care mocnea înăuntrul mamei sale. De aceea nu mai spuse nimic. Esperanza expiră profund, se mişcă în loc şi după câteva secunde, se ridică. Chipul ei nu transmitea nimic. Nici sentimente, nici stări... Nimic. Ochii verzi îi erau goi. Giorgiana nu putea urmări nici direcţia înspre care se uitau. La doar treizeci şi patru de ani, Esperanza se transformase într-o mamă indiferentă, într-o fantomă care îşi bântuia propria casă şi familie. Nu mai vorbea, nu mai mânca, nu se mai spăla... Părinţii îi aleseseră numele acela pentru că în limba spaniolă însemna speranţă, dar pentru ea, speranţa nu exista dincolo de numele ei.

— Mamă, te rog, mai zise încă odată.

Glasul Giorgianei sună mult mai tremurând decât prima dată, iar lacrimile i se adunau una câte una în colţurile ochilor. Mai era nevoie de încă un cuvânt, de încă o amintirie care să-i mai distrugă încă o părticică a sufletului. Îşi croi drum către Esperanza şi o prinse de braţe, însă aceasta nu reacţionă nici în acel fel. O privea în ochi, dar arăta ca un mort pe pământ.