Otrava unui sărut

Capitolul 7 - Partea întâi

     Dis-de-dimineață, pleoapele ei începură a se deschide rând pe rând, oferindu-i o priveliște ce o lăsă fără respirație. În partea dreapta era ducele, care dormea dus cu mâna sub cap și cu cearșaful acoperindu-i doar o mică porțiune de piele de la brâu în jos. Liniștea ce îi era oferită, o determina să asculte până și respirația lui. Părul său răvășit și felul în care își țuguia buzele în somn, îi înmuia sufletul Giorgianei. Aceasta își întoarse privirea către geam când își simți obrajii arzând și fu întâmpinată de soarele ce strălucea cu putere.

     Două vrăbiuțe cântau de câteva secunde bune chiar în fața geamului ei, ceea ce îi oferea un sentiment de pace. Nu putea conștientiza ce se întâmplase noaptea trecută, se simțea de parcă trăia într-un vis ireal de frumos. Felul în care ducele o mângâiase, modul în care o făcuse să se simtă ceasuri întregi. Își amintea cu drag strălucirea lunii, ce o putuse admira oridecâteori reușise să își țină ochii deschiși. Numai cugetând o secundă la noaptea trecută, reușea să realizeze cât de mult se schimbase viața ei.

     Răzbunarea, ce până în acel moment mocnise cu putere în sufletul ei, dispăruse. Inima ei era copleșită de un sentiment straniu, cel nu-l mai întâlnise până atunci. Îi era rușine să recunoască, dar făcuse dragoste cu dulcele. Acele trei cuvinte o înnebuneau, îi furau rațiunea. Nu putea alunga sentimentele ce își creau câte puțin loc în sufletul ei, dar nici lăsa lucrurile așa cum erau.

     Îl auzi pe bărbat foindu-se în așternuturi, iar privirea îi fugi imediat către el. După fracțiuni de secundă în care își ținu până și respirația pentru a nu-l trezi, se ridică în picioare și își croi drum către cămașa ei de noapte ce fu aruncată aproape de ușă. O îmbracă cu grijă și trase pe deasupra capotul fin din satin gri, legându-l strâns la mijloc. Apucă clanța ușii dormitorului și ieși în liniște, îndepărtându-se cât mai mult de el și închizând-o foarte încet. Nu voia să îl trezească pentru că acel lucru ar fi înseamnat să îl înfrunte. Să dea ochii cu el, să își asume cele întâmplate noaptea trecută. Iar ea... nu era încă pregătită!

     Respiră ușurată în clipa în care se văzu alături de servitoare în bucătărie, dar în privirea lor putea simți ură. În special în cea a lui Marion. Părea că îi trimitea săgeți încărcate cu foc, săgeți ce o loveau nu numai în inimă, ci și în ceea ce toți oamenii numeau suflet. Își propti privirea în pământ și își duse mâinile către obraji, atingându-i suav. Nu le putea privi, căci avea impresia că toată lumea auzise și văzuse ceea ce se întâmplase între ea și duce. Iar ea nu era în stare să dea ochii cu nimeni în acele momente.

     — Ce vă holbați așa la mine? scuipă nervoasă, aruncându-le pe rând o uitătură în toată regula. Parcă ați rămas fixate pe mine. Nu mi-am luat gardă de corp, zise, făcându-le din mână ca și cum le-ar fi spus s-o șteargă.

     — Calmează-te, dragă, tună Marion de sub masă. Și așa ești doar o bucată de carne pentru duce. Nici nu știu de ce faci atât pe ducesa.

     Giorgiana o țintui cu privirea pe femeia ce încercase din totdeauna să îi strice liniștea interioară și, făcându-și avânt spre locul ce îl ștergea, o apucă de gulerul cămășii și rosti:

     — Nici să nu îndrăzneți să mai încerci să mă înjosești vreodată, Marion. Cred că încă nu îți este clar cine sunt cu adevărat și nu îți doresc să îmi cunoști adevarata față!

     Marion începu a râde de nervii și vorbele Giorgianei. Pentru ea nu conta nimic în acel moment, căci era orbită de gelozie.

     — Tu? Ce față ai tu? Ai fost o miloagă ce s-a prezentat la ușa ducelui cerșind milă! zise țipând.