Otrava unui sărut

Capitolul 7 - Partea a doua

Confesiunile îi luminară ziua Giorgianei, iar faptul că ducele, pe zi ce trecea i se arăta tot mai fermecat, o făcea să uite de tot ce i se întâmplase în trecut. Era trecut de jumătatea zilei când una dintre servitoare fu trimisă pentru a o ajuta pe Giorgiana cu rochia cea nouă și pentru a-i prinde părul într-o coadă lungă, împletită pe câteva rămurele de liliac. Ducele o aștepta în salonul ce îl foloseau pentru a servi ceaiul, admirând pe fereastra mare soarele ce se arată mai viu ca niciodată. Viața lui căpătase un sens de când Giorgiana îi pășise pragul casei. Îi era dor de sora lui, dar pe de altă parte, exista acum logodnica lui, ea îi alina acel sentiment.

Încă se gândea cum să se răzbune pe cei care încercaseră de nenumărate ori să îl amenințe, pe cei care avură curajul de ai lua viața celei mai scumpe ființe din viața lui. Nu era cel mai prietenos duce, nici pe departe. Era respectat de toți locuitorii satucului său, dar și de alte persoane la același nivel ca al său. Oamenii nu știau despre el doar ceea ce voia el să știe, doar că era un bărbat serios, cu sânge rece, care suferea în singurătatea lui după sora ce murise. Dar secretul ce îl purta în suflet și faptul că avusese un fel de aventură cu Marion, nu aflase nimeni.

Trebuia să afle. De când cu acea scrisoare pe care Giorgiana o găsise pierdută prin sertarele dormitorului, nu mai investigase absolut deloc. Se simțea atât de neputincios, atât de nepăsător... Alți duci aveau sprijin din partea familiei, a poporului, a servitoarelor, a tuturor... El nu. Trăia într-o lume a lui, o lume în care aproape nimeni nu avea acces ușor. Înconjurat de femei și de singurătate. Nu avea oameni fideli, nu avea oameni pentru mâna lui dreaptă... Nimic! Încerca să se anime în fiecare dimineață să redevină cel care fusese cândva, dar îi era atât de greu! Era foarte ușor să se gândească și să își propună, dar când venea vorba de fapte... Însă de când Giorgiana apăru în viața lui, luase inițiativă. Fusese la bal unde își făcuse diferite prietenii cu diferiți nobili, dăduse vestea logodnei lui false și, spre surprinderea lui, mulți oameni fură prezenți.

După câteva ceasuri de cugetări, Giorgiana apăru precum o căprioară în pragul ușii și tuși slab pentru a-i atrage atenția ducelui. Acesta, deși prins de gânduri negre, se întoarse către ea și în ochii lui mocnea o strălucire ce nu mai existase până atunci. Giorgiana era speranța lui și avea de gând să profite de sentimentul pe care ea îl oferea pentru a se pune din nou pe picioare.

— Arăți foarte bine, draga mea! o complimentă el, ridicându-se de pe canapea și apropiindu-se de ea.

— Mulțumesc! răspunse, fluturând din gene.

— Ești gata să ne afișăm lumii împreună? întrebă, apucând-o de braț și zâmbind mârșav.

— Sunt gata! zise ea cu mândrie către el.

Amândoi se îndreptară către trăsura ce îi aștepta de câteva ceasuri în fața conacului și ducele îi deschise ușa micuță, oferindu-i mâna lui pentru a ajuta-o să urce. Își prinse rochia în pumn și o trase pentru a putea păși mai ușor. Valoanele acesteia erau făcute dintr-un material fluid, care le făcea să vibreze la fiecare mișcare. Silver o urmă și se așeză în dreapta ei, poruncindu-i vizitiului să pornescă.

— Suntem logodiți, dar încă nu știu atât de multe despre tine. Povestește-mi un lucru pe care nu îl știu..., îi ceru el, posându-și mâna peste piciorul ei acoperit de rochie.

— Nu am multe de povestit!

— Toți avem o poveste... Chiar și eu am una, o lămuri. Să știi că nu ți-am crezut povestea precum Vicontele Christian te-a trimis la mine. Care e de fapt adevărul?

— De ce nu ai crede?

— Pentru că la balul de sezon v-ați comportat ca doi dușmani cu intenții ascunse. Poate par prost, dar nu sunt atât de prosti, Giorgiana. Cunosc oamenii și îi pot citi foarte repede când mint sau se prefac. Dar totuși mă bucur că te-am primit în viața mea. Sper doar să nu regret.

Giorgiana înghiți în sec fiecare cuvânt rostit de duce. Nu ar fi crezut niciodată că ducele ar fi știut adevărul și totuși o lăsase să-l mintă în continuare. Inima i se opri pentru câteva secunde și gura începu a rosti cuvinte bâlbâite și ochii să se umple cu lacrimi. Dar râsul sec a lui Silver o determina să se mai oprească din când în când, privindu-l cu teamă. Avea impresia că o scosese din conac pentru a alunga-o sau chiar și pentru a omorî într-o pădure pustie. Instinctiv dădu pierdeau la o parte și privi pe geam speriată, vrând să vadă unde se afla. Inima i-o luă la goană văzând pustietatea care o înconjura.

Copaci mari, verzi și cu rădăcini bătrâne. Pădurea se întindea pe câteva hectare bune și nu era urmă de păsări, cel puțin ea nu era capabilă să le mai audă în acele clipe. Tot ce reușea să diferențieze era galopul cailor și vocea ducelui, dar nu putea reacționa. Lăsă perdeaua să îi scape printre degete și se întoarse către el, buza inferioară tremurându-i. Ochii lui o cercetau din cap până în picioare, dar fără a emana vreun sentiment. Nu putea citi ură sau dezamăgire în ei, dar nici un sentiment de iubire față de ea. Vedea doar un om indiferent și obișnuit cu minciunile și trădările, iar în adâncul inimii ei se simțea din ce în ce mai rău și mai vinovată. Ar fi vrut să strige adevărul, dar ceva i-l oprea.

— Îmi pare rău, fu tot ce putu rosti. Dar cuvintele de spărgeau între ele.

— De ce să îți pară? Ți-ai urmărit scopul, nu? Ai vrut să devii ducesă la fel ca alte femei, dar tu și fost mai deșteaptă și ai reușit! Te felicit!

— Nu am vrut să mă mărit cu un duce! Tu ai fost cel care s-a ținut după mine. Eu am vrut să fiu o simplă servitoare! țipă, deranjată de minciunile de care o acuza.

— Giorgiana, nu te acuz și nici nu îți reproșez. Chiar apreciez pentru că ești prima femeie care m-a scos din zona mea de confort după moartea surorii mele... Plus de asta ai făcut un lucru foarte important pentru mine, ai găsit acea scrisoare!

— Serios? de miră ea.

— Serios! Dar încă aștept adevărul și voi aștepta cât e nevoie.

Ea doar îi zâmbi recunoscătoare și în sinea ei își promise că avea să îi povestească totul cândva... Trăsura se opri și Giorgiana scoase capul pe geam și fu înconjurată de o mulțime de persoane. Se afla în Centrul Londonez, acolo unde boieri se plimbau alături de alți domni sau domnițe, impresionându-le cu arcul sau diferite arde ce se vindeau la tarabe. Croitori și croitorese, arătându-i lumii talentul lor de a crea rochii și pălării pentru cele mai renumite doamne. Îl zări pe Geppetto în depărtare și îl salută, făcându-i cu mâna și zâmbindu-i. Ducele o apucă de mână și o plimbă de câteva ori printre mulțimea de oameni, arătându-i și explicându-i despre ce era vorba și în ce zile se ținea acel târg.

— Care e rochia ta preferată dintre toate astea? o întrebă.

Ea rămase perplexă și le privi pe fiecare în parte, încercând a alege una. Dar toate erau atât de frumoase... încât nu putea alege.

— Oameni, ia uitați-l pe ducele Armstrong! V-am spus că s-a logodit, dar voi m-ați crezut mincinos! strigă un bărbat ce își ascundea chipul în spatele ducelui.

Toată lumea de întoarse către duce și îl priviră mirați. Nu puteau crede că Silver într-adevăr se logodise și nu fusese doar un zvon.

— Ce frumoasă este! strigă o femeie.

— Felicitări! aplaudară alții.

Giorgiana fu înconjurată de oameni ce o primiră cu brațele deschise, iar cel care vindea rochii o lăsă să aleagă două la preț de una. Silver se simțea de asemenea mândru de femeia pe care o avea alături, chiar dacă era conștient că îi ascundea ceva. El voia să sape și mai adânc, să o mai descopere, să o exploateze la maximum și să se poată bucura de imaginea ei. Locuitorii o iubeau deja, iar el nu avea nevoie de altceva decât iubirea și respectul oamenilor.

Notă: Aici este partea a doua și sper să vă placă. A durat un pic și îmi pare foarte rău, dar stau prost cu timpul. Am schimbat coperta, vă place? 😊❤️ Aștept părerile voastre despre capitol. P.S: capitolul nu este corectat pentru că e scris acum la muncă și nu am timp! Kisses!